Sunt dezamăgit de ce se-ntâmplă la noi în țară. Profund. Cine n-ar fi?! Nu cred că sunt singurul care, de decenii întregi, a crezut că „va fi bine!”. Ca și alte milioane de compatrioți, m-am agățat disperat de orice băț de chibrit numit speranță, oricât de mic ar fi fost, gândind că, iată!, se apropie și vremea noastră, a românilor simpli și nu numai. Însă, cu timpul, am constatat că suntem cumva generația de sacrificiu (aș zice chiar nația căreia să-i fie alipit cinicul atribut).
După ’90, în naivitatea mea, mă și vedeam în rolul unui justițiar care să repună lucrurile pe calea lor firească. Târziu am realizat că nu o să fiu niciodată bun să pledez la bară. Mă uitam, apoi, la tinerii care veneau din urmă, la ce aspirații aveau și, desigur, mă îngrozeam. Cei mai mulți doreau să plece afară, dezamăgiți că țara nu avea să le ofere nicio șansă. În ochii lor, Occidentul părea mai strălucitor, mai ofertant.
Unii le-au urmat părinților, duși acolo pentru același ideal: o viață mai bună. Trist e că mulți priveau cu ură în urmă, puțini arborând sentimente mai bune, dispuși fiind să se reîntoarcă la glie, odată și-odată. Și mai trist este că o generație a crescut sub acest spirit guvernat de nesupunere și de lipsa de respect față de orice reguli, socotind că se comportă întocmai ca liderii societății.
Dar, cum știm, speranța moare ultima, în tot acest trist scenariu, întrezărindu-se o rază de lumină. Sunt tinerii de-acum care, deși nu au învățat în școală mai nimic despre patrie și patriotism, se comportă ca niște adevărați români. Mă refer la acei tineri frumoși, viitori juriști (localnici, dar și veniți din toată țara) De-a Dreptul implicați și animați de dorința de a reconstrui o Românie de care să fie mândri atât ei, cât și generațiile ce vor urma. Acești „millennials” au înțeles la timp că luarea deciziilor și rezolvarea problemelor sunt repere ale maturității, hotărând să nu mai aștepte schimbarea, ci să se implice activ în producerea ei, conștienți că sunt cetățeni români cu drepturi. Și responsabilități.
