„Nu se moare de boala, se moare de frica”
Cancerul este, pentru unii, sinonim cu moartea. Pentru altii, este sinonim cu lupta. Pentru doua femei minunate care ne-au impartasit povestea lor a fost sinonim cu victoria. Dupa multe zile si nopti de durere, teama, rugaciune si dorinta de a trai.
Dorica Platon vorbeste lin si zambeste frumos. Este greu sa crezi, privind-o, ca a avut fata oparita, rana vie, ca a fost aproape doborata de o hepatita grava si ca a primit, candva, diagnosticul cumplit CANCER. Povestea luptei cu moartea este zguduitoare. O spune insa atat de firesc incat fiecare cuvant devine farama de speranta. „In 1993 am simtit ca o cireasa in sanul drept. Nu am spus nimanui. Unul dintre baietii nostri avea examen de liceu. Nu am vrut sa-l bulversez. Dupa 3 luni am ajuns la spital. Aveam cancer. Unde sa merg, ce sa fac? Aveam tatal bolnav de cancer laringian la Iasi. Ma deprima Iasiul, orasul studentiei, bolnava fiind. Am ales Clujul. Dupa ce am aflat diagnosticul am plans. Apoi m-am impietrit. Sunt dintr-o familie de bucovineni cu radacini nemtesti: stiu cum sa fiu stanca.” Au urmat sedintele de chimioterapie si radioterapie. Prof.dr. Opris i-a admirat taria si a invatat-o multe despre boala. „Ma plimbam prin Clujul incins de soare, cu peruca pe cap, ca o caciula. Ma opream prin magazine la ventilatoare sa ma racoresc. Mi-am pastrat puterea. Poate fiindca am fost sportiva de performanta, organismul m-a ajutat. Profesorul Opris spunea ca la boala poti manca si carne de cal, psihicul conteaza.” Si a contat. La 41 de ani, in octombrie 1994, a fost operata. In decembrie facea carnati si pregatea sarbatorile. In 2000, la un control, dr. Opris a sesizat „ceva” si la sanul stang. „Cancerul este ca un rac. Se intinde. Asa arata la mamografie.” La scurt timp, sotul i-a fost diagnosticat cu cancer. „Victor era bolnav, iar eu aveam tumora la sanul stang. A inceput o lupta teribila. El nu a rezistat. In 2003, un medic mi-a spus: «Du-te, salveaza-te, pe el nu-l mai poti ajuta»” A urmat o naveta istovitoare la Cluj, la tratament. Facea citostatice si apoi calatorea sute de kilometri pentru a fi acasa. Dupa ultima perfuzie si-a pierdut sotul. Inmormantarea si toate pomenirile au fost coordonate de ea, o femeie slabita, cu peruca, proteza la un san si tumora la celalalt. A trecut printr-o noua operatie si, deodata, s-a „pierdut”. „M-am trezit singura, intr-un apartament prea mare, fara jumatatea mea. Eram dezechilibrata. M-am gandit la toate, la bautura, la sinucidere. Am suferit un an.” Incercarile nu se terminasera. „Mama a facut un atac cerebral grav. Medicii ii dadeau cateva zile de viata. Aveam o noua misiune, un alt scop: sa o salvez. Si am reusit. Au trecut sase ani, mama traieste si locuieste cu mine. Eu cred ca Dumnezeu m-a lasat sa traiesc pentru ca avea sa-mi dea ceva de facut.”
„Am fost pierduta, dar am renascut”
Elena Stineru avea doar 37 de ani cand a descoperit, tot la san, un nodul mic. „Chiar mie sa mi se intample? Nu cred.” Si l-a lasat in pace. Au inceput ametelile si durerile cumplite in abdomen. Au trecut luni pana la primul control. Medicul din Bucuresti i-a spus ca „nu-i chiar bine”. A doua si a treia opinie au fost clare: CANCER. „Mergeam pe strada, in Capitala, si plangeam. Nu ma gandeam la mine.” Acasa o asteptau fetitele, de 5 si 12 ani. S-a intors acasa, a fost la o cununie civila, iar dupa petrecere s-a intors la Spitalul Coltea. „Au urmat analizele si operatia, pe 8 octombrie 1993. Profesorul Angelescu a intrebat ce sa faca. I-am spus sa decida ce e mai bine pentru mine. Si mi-a extirpat sanul.” Pierduta in salonul imens de spital, singura, se intorcea cu fata la perete si astepta sa treaca zilele. Cand credea ca va fi externata, celebrul medic i-a spus ca, pentru binele ei, are nevoie de histerectomie totala. A acceptat si asta. De dragul vietii, desi nu se gandea decat la moarte. Intoarsa acasa, a trecut prin chinul cobalto-terapiei, prin teama ca boala poate recidiva, prin depresie. Toate, pana intr-o zi. „Gata, mi-am spus. Trebuie sa fac ceva. Cel mai umilitor era pentru mine sa merg la posta, sa ridic pensia de boala”. Era asistent de farmacie, asa ca a deschis un tehnofarm. „Am facut cursuri de tehnica radianta, am invatat si aplicat pe mine terapiile naturiste. Acum doi ani am terminat facultatea de marketing la Universitatea «George Bacovia».” Si nu s-a oprit aici. Acum este studenta la Farmacie, la Chisinau. „Cancerul mi-a schimbat viata. Intai am fost pierduta, dar am renascut si totul s-a schimbat.”
„Noi am avut cancer. Nu ne este rusine sa spunem asta. Pentru a invinge boala, trebuie sa o accepti si sa ajungi sa o cunosti. Am pus bazele, impreuna cu alte foste paciente, Asociatiei Sofiroz. Pentru noi, cea mai mare bucurie este acum sa ajutam alte bolnave. Simtim ca astfel ne ajutam pe noi. Aceasta este adevarata noastra fericire.” – Dorica Platon si Elena Stineru
