Despre siguranța cetățeanului nu se poate vorbi, în termenii cei mai serioși posibil. Încă. Oricât ne-am dori. E de nivelul minimei decențe să acceptăm acest adevăr. Termenul „siguranță” este fluturat în toate instituțiile de stat, dar, în practică, s-a dovedit, de multe ori, că lucrurile stau diferit. Căci, despre ce siguranță poate fi vorba atunci când, de exemplu, un angajat al MAI dă buzna într-o secție de poliție, cu pistolul scos din toc, fluturându-l, ca pe o banană, în mijlocul mulțimii? Admit că putea fi vorba de un caz medical, în speța polițistului, care să fi scăpat de filtrul verificării psihologice periodice. Ferească Dumnezeu!
Cine știe ce șoc din viața tânărului agent l-a aruncat brusc în lumea…neînțeleasă de mulți dintre noi. Dar, sunt și eu surprins, ca mai toată lumea normală, de ce s-a putut întâmpla în, taman, sânul instituției care, culmea!, are ca logo „Siguranță și încredere”. Nu vreau nicicum să minimalizez rolul și eforturile instituției poliției, departe de mine acest lucru. Mă gândesc, însă, la ce tragedii s-ar fi putut întâmpla dacă bărbatul în uniformă ar fi reușit să declanșeze trăgaciul armei, descărcând unul dintre cele șapte gloanțe conținute în încărcător. În plus, să ne amintim și de alte multe spețe petrecute până acum, peste tot în țară, cum ar fi cel al directoarei de îngrijiri din județul vecin, ucisă de soțul gelos al acesteia.
Nu mă feresc să trag o primă concluzie: este imposibil să asiguri integritatea fizică a cetățeanului. Nici măcar când vorbim despre o secție de poliție, unde aș fi preferat să existe, la intrare, mai mult decât un agent, un întreg sistem de selecție care să-i verifice pe toți care intră. Inclusiv colegii de arme, obligându-i să treacă prin poarta de detecție a metalelor. Așa cum am văzut cu toții la orice aeroport sau, mai nou, la orice instanță de judecată. Să ne simțim cu toții MAI în siguranță, zic.
