Nu e uşor pentru poet să-şi afle un loc convenabil în breasla sa. Obsedat de nevoia de originalitate, are de ales între a forţa limitele tematice şi a dezmărgini cuvântul. Unii însă apelează la materia primă a englezei, îndeosebi, pentru a-i face pe plac cititorului cosmopolit ori pentru a exersa el însuşi competenţele lingvistice.
Benone Ghenciu a ales altă cale: îşi confecţionează lexemele de care are nevoie sau se refugiază în zestrea inepuizabilă a limbii latine, pentru a-şi motiva fragmentele de discurs. Cel puţin acestea au fost impresiile desprinse din parcurgerea ultimelor patru volume: „Adevăratul… Don Quijote sau Opera de nici… doi bani!“, „Invitaţie la taverna 7 păcate“ (2012), „Adevăratele feţe ale lui Benoit“ şi „Refuz!“ (2013).
Coborâtor din Bacovia, va prefera teme din sfera sordidului, a citadinului bolnav, a refugiului în autoscopie. O falsă parodie după Jacques Prévert, „Podul peste Bistriţă“, aduce aproape Bacăul de… plumb păstrat în memoria afectivă a cititorului din secolul trecut, cu toposuri („în cimitir“, „pe un mormânt“) şi sonorităţi („plânset“, „ţipăt“, „un cântec“) pe măsură. Din aceeaşi familie fac parte „tomberoniştii“ (cuvânt inventat prin sufixare), care contrazic refrenul arhicunoscut şi scandează: „La Bacău, la Bacău, într-o mahala s…t, nimic nu s-o-ntâmpla!“ În căutarea identităţii lirice, Benone Ghenciu se descoperă „când bacovian cel însingurat, sub o salcie cu plete,/pe bancă-ngenuncheat, când Allan Poe, ce cu drag/îşi mângâie Corbul, c-un pendul ascuns sub vestă“.
Fondul de înţelepciune latinesc e fie contextualizat în logica enunţului („Un biet nebun, un biet proscris/ca-ntotdeauna veşnic învins… strigând necontenit cu/dinţii strânşi, etern şi dureros… VAE VICTIS!“), fie postat în cascadă, fiecărei trepte atribuindu-i o altă experienţă de viaţă: „abia acum ştiu că/FUGIT IRREPARABILE TEMPUS,/SIC TRANSIT GLORIA MUNDI,/SI VIS AMARI, AMA!/EX NIHILO, NIHIL…/NIHIL SINE DEO,/COGITO, ERGO SUM…/Dar CUI PRODEST? Căci ALEA JACTA EST!“ Alteori latinismele sunt plasate în pereche cu echivalentul românesc, ca într-o duioasă diglosie: „Daţi-mi un burete, ca să-mi spăl păcatul“ (Peccavi „am păcătuit). Mărturisirea, fie ea şi pe calea lirismului, e o terapie căutată şi veridică, vecină însă cu disperarea: Una salus victis: nullam sperare salutem („Există o singură scăpare pentru cei învinşi: a nu spera în nicio scăpare“).
Declaraţia de adeziune la fibra poetului emblematic al Bacăului e desprinsă din această posibilă „Eternitate“: „În fiecare Toamnă, din fiecare ploaie,/o salcie pletoasă adună-n poală, grijulie,/un lac de lacrimi ce-au curs din ochii/celor ce-au aşteptat atât amar de vreme/ca înapoi să vie…//În fiecare Toamnă, sub fiecare ploaie,/o salcie pletoasă se-apleacă tot mai mult/spre-a-mbrăţişa în ramuri şi-a săruta o bancă/ce-acuma-i putredă, pustie…/şi-aşteaptă atât amar de vreme/ca Poetul înapoi să vie!//Dar, în fiecare Toamnă, sub fiecare ploaie,/banca cea pustie, spre care salcia pletoasă/se-nclină cu trunchiul gârbov şi capul plecat,/nici pân-acum nu ştie că Poetul mereu a fost/aici, pentru Eternitate./Niciodată nu a fost plecat…“
Benone Ghenciu – un trubadur al visurilor eşuate, un cronicar al sinelui.
