Așteptăm să se deschidă terasele. Să mai stăm la o vorbă. La o cafea, o înghețată, dacă nu suc. La o bere! Chiar dacă mai la distanță, și nu prea mult. Să lăsăm loc și altora. Că tot se vorbește despre firmele mici și mijlocii, unde statul a intervenit cu șomajul tehnic și se mai poate respira.
Ce te faci cu HoReCa? O denumire mai nouă pentru ce înseamnă comerțul cu amănuntul, restaurante și cafenele. Am înțeles că se deschide fereastra. Nu ușa. După o perioadă în care nu ai încasat nimic, și nimeni nu îți șterge datoriile, aștepți clienții. Care, la rândul lor, mulți, nu au produs nici ei. Economiile s-au dus pentru subzistență. E bine că ne batem iarăși pentru un loc de parcare.
La Piața Centrală, în spate, taxiuri buluc. Ofertă cât încape. Cerere? Pe sponci. Vasile Crăiescu este taximetrist cu mulți ani de experiență. Stă lângă mașină să ia puțină Vitamina D, de la soare. În fața lui, și în spate, sunt alți colegi taximetriști care așteaptă clienți. „Nu-i putere financiară. Nu are lumea bani. Vii cu o sută de lei la piață și nu ai ce băga în traistă. Prețurile au sărit. De unde să rămână omul cu bani de taxi? Nu mai vorbim de o zi mai bună. Cum era. Când se organizau petreceri, nunți! Dacă plouă e și mai rău. La ce să se grăbească? Vă duc undeva? Dau bon!”
Multe priviri în pământ sau pe telefonul din dotare. Îmi face din mână un cunoscut. M-a ginit. Parcă pășea pe altă planetă. Se vedea că iar e supărat. L-am mai văzut și în alte zeci de ipostaze. „La noi s-au făcut restructurări. Ultimii veniți, primii plecați. Am îngropat-o și pe mama săptămâna trecută. La voi cum e? Mai merge?” După cum se vede, da! Cu ce să-l ajut? O vorbă bună? Bag mâna în buzunar.
Pe fosta Strada Mare văd o ușă deschisă. A unui laborator foto. Bine că au deschis. Amintirile au alt farmec atunci când le pipăi pe hârtie. Măcar seria de selfiuri făcute pe balcon sau al animăluțului de companie merită păstrate într-un album. Mă bucur că și-au reluat activitatea. Cu mănuși, măști. Clienți? Rămâne însă aceeași problemă. Interactivitatea umană.
Aurel Moisă este în fața calculatorului. Prelucrează o imagine adusă de un fotograf amator: „Am început de pe 15 mai, de când s-a ridicat starea de urgență. Angajații au fost în șomaj tehnic. Clienți? Cam la jumătate. Numărul lor nu este relevant. Depinde și cu ce vin. Una e să lucrezi 2-3 fotografii și alta e să lucrezi pentru un album. Taxele și impozitele nu așteaptă pe nimeni. Acum, dacă oamenii nu pot pleca în vacanțe, la o cumătrie, un majorat, nici noi nu avem de muncă. În iunie, dacă sunt închise restaurantele, nu o să fie nicio petrecere. Sperăm să ieșim măcar pe zero. După ce plătim toate dările la stat, curentul, gazele, consumabilele și salariile.” Are dreptate. Cui îi mai arde de făcut poze, dacă chef nu e? Am câteva fotografii pe un stick, de dat în dar, așa că mâna fuge iar în buzunar.
Se circulă parcă puțin mai… Se vede cine nu are chemare, din câte manevre parchează. Asta e! Printre puținele magazine care au funcționat în această perioadă este și cel administrat de Alexandru: „Da! Se simte o oarecare creștere. S-a dat liber la circulație. Noi, conform Ordonanței, am putut funcționa și în această perioadă. Lucrăm într-un domeniu existențial pentru agricultură.
Îngrășăminte, substanțe pentru combaterea dăunătorilor. Am mers la fel. Vânzările sunt ca și anul trecut la fitosanitare. Ne bucurăm că am avut continuitate.” Sunt vorbele unui tânăr plin de energie, Alexandru Adam, care are în grijă un magazin cu produse, destinate producătorilor agricoli, dar și posesorilor de flori pe terase. „Nu mă fotografiați pe mine, fotografiați firma!” Se vede că este un bun comerciant.
Cât pe ce să uit de ce trecusem pe acolo. Am și eu un trandafir supărat pe balcon. Mama lui de buzunar! Ce facem în perioada asta fortuită? Umplem… sau golim paharul? Simt că trebuie să ne ajutăm între noi, spărgând din greșeală, recipientul.
