În decembrie 1973, orașul Tg. Ocna, cunoscut mai ales pentru salina sa și peisajele montane, apărea într-o lumină mai puțin obișnuită: aceea a vinificației. În Steagul Roșu din 29 decembrie, se relata despre o unitate de vinificație aparținând Întreprinderii Viei și Vinului Bacău, care producea licori apreciate și pentru cele mai exigente gusturi.
Constantin Marinescu: degustător și lider
Șeful unității, Constantin Marinescu, era prezentat ca un expert în domeniu, al cărui gust rafinat nu ridica semne de întrebare. În articol se sublinia că, datorită prelucrării cu „bună dispoziție răspunzătoare”, vinurile locale puteau concura cu cele tradiționale, recunoscute pe plan național.
„Le venim un ajutor oferindu-le, tuturor, o adresă de unde chiar și cel mai exigent «cunoscător» va pleca mulțumit.”
Diversitatea producției era evidentă: vinuri seci și de masă, cu un conținut ridicat de alcool, și vinuri dulci, potrivite pentru desert. Astfel, unitatea demonstra că specialiștii locali stăpâneau arta vinului la fel de bine ca cei din regiunile consacrate.
Inovație și infrastructură în anii ’70
Anul 1973 a fost marcat de investiții și modernizări la Tg. Ocna. Prin fonduri de mică mecanizare și extinderea acțiunii de autoutilaje, s-au construit cisterne îngropate cu o capacitate totală echivalentă a peste 100 de vagoane. Acestea asigurau spații suficiente pentru prelucrarea și depozitarea vinurilor, reducând pierderile și generând economii importante.
Această abordare era tipică pentru unitățile vinicole din perioada comunistă, când colectivizarea și planificarea centralizată încercau să combine productivitatea cu calitatea. La Tg. Ocna, strategia s-a tradus prin investiții în infrastructură și mecanizare, dar și prin atenția acordată selecției strugurilor și tehnologiei de vinificație.
Vinificația în România comunistă: context
În anii ’70, România dispunea de mai multe regiuni vinicole consacrate – Dealu Mare, Murfatlar, Cotnari – dar se încurajau și unitățile din zone mai puțin tradiționale, pentru a diversifica producția și a satisface cererea internă. Tg. Ocna reprezenta un exemplu de succes al vinificației montane, unde clima mai răcoroasă și solurile sărate nu împiedicau realizarea unor vinuri de calitate.
Tehnologiile folosite la Tg. Ocna erau similare cu cele din alte centre mici: fermentație controlată în cisterne îngropate, monitorizarea atentă a alcoolului și zahărului, și selecția manuală a strugurilor. Aceste metode, combinate cu expertiza degustătorilor, asigurau produse apreciate atât pentru mesele festive, cât și pentru exporturi limitate.
Vinurile ajung la consumatori
La sfârșitul anului 1973, vinurile și rachiurile produse la Tg. Ocna erau distribuite către unitățile de desfacere din județ și din regiune. Articolul din Steagul Roșu încheia cu un ton festiv:
„Ridicăm o cupă pentru strădaniile vinificatorilor, în semn de urare pentru rezultate și mai bune în anul ce urmează.”
Aceasta reflecta atât mândria locală, cât și politica vremii, care valoriza realizările muncitorești și agricole.
Tg. Ocna: orașul sării și al vinului
Această poveste ne arată că Tg. Ocna nu era doar „orașul mineritului de sare”, ci și un loc unde pasiunea pentru vin și inventivitatea locală puteau da rezultate apreciate. Chiar într-un colț de munte, între mine și izvoare, se năștea un vin care încânta consumatorii și reprezenta un motiv de mândrie pentru comunitate.
Pentru cititorii pasionați de istorie și vinificație, Tg. Ocna oferă un exemplu despre cum tradiția, inovația și munca dedicată se pot împleti pentru a produce vinuri de calitate, chiar în locuri neconvenționale. Este o mărturie a anilor ’70 și a eforturilor oamenilor care au crezut că și într-un oraș de munte, sub presiunea planurilor economice centralizate, se pot naște licori surprinzătoare.
