Citea mult. Iar când nu citea, asculta muzică. Și, bineînțeles, ieșea. Ciudat sau nu, uneori i se întâmpla să iasă fix la mijlocul unei fraze sau taman înaintea unui solo de saxofon. Dacă exista vreo legătură- și firește că exista- atunci nu se obosea prea mult să o caute. Îl ajungea și singură din urmă, în timp ce el rătăcea prin scuarul cu tei, admirând clădirile în stil Liberty. Își continua apoi drumul pe străduțele liniștite, până când dădea, brusc, în vuietul bulevardului de proporții metropolitane. Iar de aici mai erau câțiva pași- doar câțiva- până la fast-food-ul în care sălășluia fantoma benzinăriei unde, demult, Ben și Clara, Clara și Ben…Doamne, ce oroare!
La răstimpuri îl oprea pe domnul în vârstă, înalt și elegant, care zâmbea la amintirea aromei de tutun a pușcașilor marini. Zâmbind, la rândul său, adulmeca lacom ca un copoi parfumul tabacului din zilele noastre care se amesteca discret cu cel al lămâilor și al copacilor-făr-de-nume de pe faleză, căci, vezi bine, ajungea și aici, și, întorcând spatele mării, apuca drumul principatelor, în căutarea unor plăceri simple: o cafea, un chioșc de ziare, poate și un steag stacojiu fluturând de la vreun balcon… Nu urca mereu până la capăt. În zilele cu soț, cotea spre dreapta, pentru a regăsi tribunele părăginite, mirosul de bitum încins al înserării și smocurile de iarbă ivindu-se rebel în cele două careuri.
Dincolo de gradene și de garduri, blocurile întregeau tabloul unui cartier care-și avea copia fidelă la mii de kilometri și zeci de ani distanță. Firește, mai erau și gările, și posterele de chihlimbar, rubin și smarald ale lui Nizzoli, și magazinele în care pășea, îmboldit nu atât de spectacolul vitrinelor, cât de mistica muzicii ambientale ori de coafura rasta a comersanților de culoare. Acum intra rar în biserici- câte o pânză, o frescă sau vreun crucifix- și deloc în muzee. Excepție făcea, desigur, Andy, cu florile sale rotindu-se în acordurile catifelate ale avangardei. Se roteau, și se roteau și Suuun-day Mor… Oare era nebun? Da, era. O știa bine.
Dar nu trăiau cu toții vremuri nebune? Vremuri în care, pentru a nu te aliena de tot, nu-ți rămânea decât să te alături din nou tovarășilor și camarazilor, morfinomanilor și muzicienilor free-jazz, punk ori hardcore și să ieși, să ieși mereu, purtându-ți umorile prin Grădinile Minervei atunci când nu traversai pasarela-închisoare de pe Câmpurile lui Marte…
