II.4. Prima virgulă
II.4.1. Rea
Nevoia de a atrage atenţia asupra unei informaţii ne determină să coborâm tonul când îi rostim conţinutul, iar în scris, să folosim o pereche de virgule. Uneori însă decupăm artificial o secvenţă şi, mai mult decât atât, ni se pare suficient să o marcăm printr-o singură virgulă, la început. Iată un exemplu dintr-o lucrare de folclor: „Copilul sparge, sfărâmă jucăriile (fetişii) lui, îndată ce nu-i mai plac şi îşi face altele noi” (Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român, Bucureşti, Editura „Saeculum I.O.”, 2005). Autorul a dorit să evidenţieze circumstanţa temporală („îndată ce nu-i mai plac”), dar a… uitat să o închidă cu încă o virgulă. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi ajuns la două virgule rele, pentru că detaliul nu este facultativ, ci obligatoriu. Proba prin eliminarea secvenţei în discuţie este elocventă: „Copilul sparge, sfărâmă jucăriile (fetişii) lui şi îşi face altele noi”. Destinatarul mesajului simte lipsa temporalei „îndată ce nu-i mai plac”, pe care refuză să o accepte pusă între virgule.
II.4.2. Lipsă
Greşeala este mult mai gravă, pentru că virgula rămasă apare între subiect şi predicat, ca în acest enunţ: „Când un om mai în vârstă împlineşte un număr mai mare de ani – să zicem 60 –, prietenii care nu vor ca el să se întristeze prea mult, întrebuinţează o figură de stil: spun că are 60 de primăveri” („Almanahul educaţiei”, 1969, p. 78). Se deduce că avem două categorii de prieteni: unii care doresc să ne producă tristeţe şi, respectiv, unii care nu doresc acest lucru. În fapt, prietenii adevăraţi evită să-şi producă neplăceri. Prin urmare, atributiva „care nu vor” nu este una determinativă (obligatorie, neizolată prin virgulă), ci explicativă: „prietenii, care nu vor…” Economia de semne de punctuaţie a condus la izolarea prin virgulă a subiectului („prietenii”) de predicat („întrebuinţează”).
Din acelaşi text reproducem încă o secvenţă din care lipseşte prima virgulă, pe care vă invităm să o puneţi dv.: „Nu izbutesc decât să alcătuiesc o singură primăvară, una tip, în care s-au contopit în amintirea mea, toate”. (Situaţiile de la punctul II.4. pot apărea şi înainte de şi.)
II.5. A doua virgulă
II.5.1. Rea
Când abundă explicaţiile, apare şi riscul plasării greşite a perechilor de virgule. În propoziţia „Apărută la sfârşitul anului 1858 sau la începutul lui 1859, în orice caz înainte de Unire, lucrarea lui Alexandru Pelimon, Impresii de călătorie în România, reprezintă unul dintre primele jurnale de drum tipărite, aparţinând unui veritabil turist român, şi dedicat, în întregime, spaţiului nostru naţional” (Notă asupra ediţiei; Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984, p. 13), virgula dinaintea lui şi nu este motivată. S-ar crede că închide o explicaţie, dar de fapt suspendă conţinutul de idei. Numeralul unul are două atribute: „aparţinând” şi „dedicat”, adică un gerunziu şi un participiu, legate copulativ prin şi. Autorul pune virgula întrucât îşi imaginează că virgulele trebuie asociate la acelaşi mod (aici, participiul: „tipărite” cu „dedicat”). În fond, perechea de virgule în discuţie este falsă, corectă fiind doar prima: „tipărite,”.
Descoperiţi virgula rea (dintr-o falsă pereche) din următoarea definiţie: „DAIREA, dairele, s.f. Instrument muzical popular oriental de percuţie, asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un cerc de lemn, prevăzut în interior cu discuri metalice, şi folosit la marcarea ritmului” (DEX – 2016).
