Mi-a plăcut, dintotdeauna, moda, pentru că e o artă, nicidecum un simplu meșteșug. Asta și pentru că mi-au rămas în minte vorbele lui Baudelaire: moda e un simptom al gustului pentru ideal. Și cum eu sunt o impenitentă idealistă, n-aveam cum să scap de mica mea pasiune pentru modă.
Am câțiva creatori preferați, din toate timpurile, dar cei mai importanți rămân Coco Chanel, Dior, Cardin, Yves Saint-Laurent. Toată adolescența mea am fost fascinată de personalitatea puternică, de tenacitatea și ambiția de fier a fragilei (doar ca apariție) mademoiselle Coco, ca să nu mai spun că visam să trăiesc și eu cândva într-un hotel. Nu neaparat la Ritz, ca faimoasa „modistă”, m-aș fi mulțumit și cu un altul mai puțin celebru, dar tot din Paris.
În fine, păstrez, de zeci de ani, o strânsă legătură cu spectaculosul personaj care a fost Coco printr-unul dintre parfumurile create de vestita casă care-i poartă numele. Am mereu un Chanel, iar ultimul, Gabriellle, este o minunăție!
Apropo de legături ascunse, care nu se văd , dar se simt, de lumea modei, de iluzii, frumusețe, enigme, dragoste, dominație și mister, am văzut un film care le cuprinde pe toate într-o țesătură extrem de strânsă și de rafinată. Se numește „Firul fantomă”, personajul principal fiind un mare croitor de lux din Londra anilor ’50, interpretat de actorul imens, magnific care este Daniel Day-Lewis. Reynolds Woodcock face niște rochii care sunt adevărate capodopere, fiind destinate Casei regale și doamnelor din aristocrație. Ține la orice mic detaliu din creațiile sale, e obsedat de acestea, așa cum este de amintirea mamei sale, care-i apare, din când în când, înaintea ochilor, îmbrăcată într-o superbă rochie de mireasă.
De altfel, tainicul, tenebrosul și superstițiosul Reynolds poartă mereu în orice dublură a hainelor sale o șuviță din părul mamei sale moarte, având profunda credință că spiritul ei veghează asupra lui. Ca un fir fantomă ascuns undeva, pentru că, doar ce rămâne ascuns contează. De altfel, în orice haină imaginată de ciudatul croitor se află, în vreo dublură, în vreun tiv ascuns, un semn, o etichetă, un mesaj, o binecuvântare. Reynolds este un mare egocentric, un copil ultrarăsfățat, e sensibil ca o primadonă, paranoic, vanitos ca un tenor, dar toate astea îi hrănesc din plin creativitatea.
Filmul e straniu și fascinant, o țesătură complexă, după cum vă spuneam, cu mai multe motive înlănțuite în „desenul din covor”, având drept temă majoră raportul de dominație, relația de forță dintr-un cuplu inegal, aparent nepotrivit. Iar surpriza vine din partea femeii, prin răsturnarea mitului lui Pygmalion.
Nu mă voi opri însă mai mult la subiectul filmului, unul foarte interesant, de altfel, pentru că nu mi-am propus asta. La multe, multe alte fire fantomă mă gândeam zilele trecute, la cei dragi mie și dispăruți, de care mă simt pentru totdeauna atât de legată. Cu mama, cu tata, cu bunicii mei am avut cele mai frumoase și calde raporturi de iubire necondiționată.
În rest, din toate celelalte relații din viața mea, pe care mi le-am dorit intens afective, puternice, profunde, nu mi-a rămas decât gustul amar al unor jocuri de putere, care pe mine nu m-au atras niciodată. Pentru că n-am simțit nicicând nevoia de a domina pe altcineva, de a-mi face simțită puterea. Cea pe care o am e doar pentru mine și nu e îndreptată împotriva altuia. E o putere lăuntrică, țesută din multe fire fantomă venite spre mine din partea celor care m-au iubit și pe care i-am iubit.
