În educația intelectuală, morală și sentimentală a fiecăruia dintre noi, părinții sunt cei care au cuvântul cel mai greu de spus. Mama și tata joacă un rol hotărâtor în devenirea noastră, dar nu în același fel, ci într-un chip distinct. De regulă, despre mamă se vorbește mai mult, ea fiind pentru un copil ființa cea mai apropiată, cea mai dragă, pe când tatăl întruchipează, mai curând, autoritatea. Un tată bun te ajută să te construiești, să-ți găsești drumul în viață, e atent la felul în care înaintezi pe calea aleasă, te veghează ca să nu te rătăcești. Și este un mare noroc să ai un astfel de tată.
Am citit recent un mic eseu (publicat în „Dilema”) pe această temă, aparținând Magdei Cârneci. O fiică norocoasă, fericită. În „Lecția înminunării”, ea își evocă părintele, pe Radu Cârneci, după plecarea acestuia dintre noi. Magda, pe care o cunosc de când eram la gimnaziu, și ne întâlneam la niște concursuri școlare de recitări, vorbește în câteva rânduri de o mare sensibilitate despre un întreg univers care se închide „odată cu pleoapa care a coborât definitiv peste o privire albastră”, despre „tot misterul unei persoane care pleacă dincolo odată cu ea”. Tulburătoare gânduri, trăiri, emoții. Ea a trăit, a crescut lângă un tată-poet, ceea ce este „puțin diferit”. Asta înseamnă, după cum povestește ea însăși, că s-a născut într-o casă plină de cărți, unde a respirat, zi de zi, „litere, texte, șpalturi de revistă, poezie”.
O casă în care soseau mereu noi volume de versuri, albume de artă românești și străine. Dar cel mai important a fost faptul că era o casă vie, deschisă, un loc în care veneau numeroși artiști, unde se întindeau mese peste mese, în timp ce aceștia vorbeau, recitau, cântau și beau vin. Trebuie să fi fost teribil de frumos să te afli în mijlocul acelei forfote creatoare, vesele, să te bucuri de acea „ambianță umană sprințară, inspirată, boemă”.
Magda spune că tatăl ei emana în juru-i „o anume stare de spirit, ușor exaltată”. Și care ei i-a făcut atât de bine, pentru că spiritul, sufletul i s-au deschis spre „sentimente mai rare, de uimire și încântare”. Acum, când tatăl ei nu mai este, ea își amintește cele mai frumoase momente trăite împreună, excursiile, drumețiile prin munți, entuziasmul, extazierea, „uimirea încântată” pe care el i le transmitea, simțite în fața „majestății naturii, a imensității cerului și pământului”. Au văzut împreună păduri bătrâne, adânci și sălbatice, munți, dealurile lui natale de lângă Râmnicu Sărat, poeni pline de flori.
Magda este o cunoscută și apreciată poetă, așa că fiecare cuvânt scris de ea te mișcă, te umple de căldură, de o tandră emoție. Când evocă „bucuria pură cu care înveți de la el să privești frumusețea unui bujor, până ești absorbit în bulboana lui roșie, în abisul lui parfumat”, chiar simți grația acelei clipe, te trezești împresurat de miresme învolburate, devii captivul acelui moment îmbătător, de fericire olfactivă. Ce grozav este să ai un astfel de tată, alături de care poți avea superbe revelații, poți sfida limitele, dezmărginindu-te prin „înminunare”!
Să ai așa un ghid prețios în calea spre descoperirea sublimului, a acelor sentimente, trăiri unice, vibrante, care te fac să descoperi gustul bun al vieții și te conduc spre starea aceea de fericire fără nume, în care lumea îți apare din nou încântătoare, re-vrăjită. Fără capacitatea de uimire mereu reînnoită, fără o privire proaspătă, neatinsă de zgura banalității, accesul la transfigurare, la subtile alchimii, ne este interzis. Rămânem limitați, cu simțurile seci, tocite, cu mintea blazată, striviți de o realitate constrângătoare, urâtă, diformă, sufocați de un aer greu, stătut, irespirabil. Și asta e teribil de întristător. Nu ar fi mai bine și mai frumos să luăm lecții de înminunare?
