Mare lucru e consensul politic, cel spre binele tarii, pentru interesul general, dar e lucru rar în tarisoara noastra. Acum se da batalia pentru noul cod fiscal, vom vedea ce va iesi din asta, cum se vor alege apele. Si, între timp, s-a pornit infernala masinarie a revendicarilor salariale, nemultumirile celor din sectorul bugetar fiind cât se poate de motivate.
N-am auzit însa nicio voce amintind si despre domeniul culturii, de parca oamenii din biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, centre si institute culturale, etc nici nu ar exista. Dar nu la acest lucru vreau sa ma opresc, pentru ca stiu prea bine ca lucratorii din cultura nu au cum sa puna presiune pe guverne, asa cum o pot face alte categorii sociale. Considerate mult mai importante, cu un rol major în societate.
Ceea ce nu e cazul cu cei din sectorul considerat „neproductiv”. Pe mine ma deranjeaza faptul ca e musai sa se joace drame mereu, sa se întretina o stare de conflictualitate în societate, sa fie asmutiti oamenii unii contra altora. În loc sa se mai dreaga lucrurile, sa intram într-o normalitate, într-un fel pasnic de a rezolva chestiunile la ordinea zilei, vedem cum se ajunge tot la înfruntari belicoase, amenintari, greve etc. Urmarea acestora sunt masurile luate pripit, în regim de urgenta, interventiile pompieristice.
Astfel ca nu e de mirare ca, pe zi ce trece, oamenii sunt tot mai neîncrezatori, privind cu mefienta înspre politicieni, înspre statul de drept. Solutiile democratice se lasa în continuare asteptate, în timp ce asistam la conflicte absurde si la zgomotele luptei neobosite între partide. Asta în loc de colaborare, consens, de stabilitate, de starea de echilibru, toate necesare pentru ca lucrurile sa mearga spre un fagas firesc, si traiul nostru sa se schimbe în bine.
Desi lucrurile acestea ma întristeaza, mi se întâmpla sa ma înseninez subit atunci când citesc ce cred altii despre conationalii mei. Concret, ma refer la o carte a polonezului Bogumil Luft (fost ambasador al Poloniei în România si Republica Moldova), aparuta la Polirom sub titlul Românii în goana dupa happy-end. În care autorul se declara cucerit de curajul, imaginatia si istetimea folosite de români în lupta cu un „destin parsiv”, si aici aminteste câteva cunoscute adevaruri istorice, remarcând încapâtânarea acestui popor de a rezista, de a-si gasi locul „într-o lume dominata de buldozerele puterilor vecine.”
Se vede înca ca e mai greu sa lupte cu cozile de topor, cu buldozerele din interior. Asa înteleg eu de ce românii, cu toate calitatile lor, si autorul polonez e generos în a le recunoaste, sunt atât de departe de un happy-end, care e la fel ca iepurasul. „Trebuie sa alergi continuu dupa el, însa este putin probabil ca vei reusi sa-l prinzi vreodata”. Adevarat, totusi, daca nu ne-am pune mereu singuri piedici, am putea fi mai aproape de un pic de fericire.
