Eugen Bătrânu ar fi împlinit pe 16 iulie, 87 de ani. Sunt 5 ani de când a plecat dintre noi, în marea redacție a artiștilor plastici, fotografi dedicați sportului dar și pescari împătimiți. Era atașat de Vălenii de Munte și de țuica de prune făcută acolo, cu toate că s-a născut la Sarata, în Bacău.
A urmat cursurile Colegiilor Ferdinand și Pedagogic. Era perioada dinainte de colectivizare, când tatăl, dascăl, afost trecut la chiaburi. Dar a intrat cu 10 și a terminat tot cu 10 liceul. În 1962 se înscrie la Școala Populară de Artă, clasa de pictură. Pasionat și de fotografie, publică pentru prima oară în 1964, în Cotidianul „Steagu Roșu”, un peisaj intitulat „sălcii plângătoare”.
A activat ca profesor dar s-a aventurat și în văzduh, în zborul fără motor, practicând planorismul. Multe dintre tablourile realizate sunt pictate pe pânza, folosită atunci în aviație, mai ales la Yak-uri. A surprins pe celuloid evoluția marilor noastre sportive: Nadia Comăneci, Doina Melinte, Teodora Ungureanu. În cartea scoasă de D. Dumitriu în 1976, „Nadia Comăneci și Echipa de Aur” are 76 de fotografii publicate. A colaborat la Cotidianul „Deșteptarea” cu imagini de la competițile sportive și după ce s-a pensionat. Era înzestrat cu un umor fin și darul de a povesti. Două fragmente dintr-un interviu, apărut în luna noimbrie, în „Deșteptarea”:
“M-am apucat de pictură când eram mic. Mă uitam pe niște afișe pe care le primise tata de la Fabrica de Zahăr de la Sascut. Explicau ăia acolo cum scoți sfecla, cum bagi zahărul în sfeclă… Și ce crezi? Ia foc casa vecinului. Ieșea un fum! Urlau toți și nu înțelegeam de ce. Era așa frumos! Atunci, pe verso unui afiș, cu o bucată de creion am facut primul desen.”
De pescuit…? Mai târziu. La 29 de ani. Mi-a dat tata socru o vargă… de alun, pe Teleajăn. Ma uitam la soare, la stele, și mă rugam. Dacă prind un peștișor, pescar mă fac. Și am avut ghinion. M-a prins un chitic de nici două degete, și uite c-am prins drag. Apoi am descoperit Siretul – la Schineni, Valea Asăului, Vârlocea, dar mai ales… Bârnatul. Aici am prins cea mai mare știucă. Cinci kile jumate. Peștele s-a dus la mânăstire. Așa era atunci, așa e și acum. Ne-am dus să sfințim Dacia la părintele Iustin, de la Petru Vodă. A venit cu feleștiocul și ne-a umplut de aghiazmă. N-a vrut să ne ia bani. «Ce să-ți dau părinte!? Dă și tu monstrul ăla!». Puteam să mă pun rău cu cele sfinte?”
Mai mult ca sigur, nea Eugen nu s-a pus. În schimb ne-a lăsat nouă, să-l pomenim, frumoase amintiri.
