I-am văzut. Sunt ei, mereu la costum, cu manșetele cămășii ieșindu-le de sub mânecile sacourilor de firmă, și având fețele… acoperite de zâmbetele false. Apoi, cu sprâncenele ridicate a mirare și rotind ochii spre laterale, în căutarea unui răspuns care să ne… amăgească, din nou, vorbind despre o nouă criză care, Doamne ferește!, ne-ar paște.

Cu brațele încrucișate, mimând îngrijorarea, în timp ce, cu degetul index ridicat, arată acuzator spre opozanți: „Deh, e moștenire!”. Sunt aceiași care s-au bucurat când, la cârma țării, o parte din popor (prea mică pentru a sugera cu adevărat victoria) au ales să așeze un președinte „ghinion”, unul, spun ei, mai normal, care, cât poate de des, în timp ce-și aruncă paltonul pe capota mașinii, clamează, sacadat și molcom, că ne-a scăpat de…pesta purpurie.

Nu le-am înțeles nicicum manevra politică prin care i-au debarcat pe ciumați, fără să-și mai întrebe poporul dacă-i vrea sau ba. Mă-ntreb, atunci, ce rost să mai cheme la urne poporul suveran, dacă ei tot sfidează voința majorității care, în urmă cu trei ani, aleseseră altceva? Sunt, cumva, martorii lui Ioha…Mai bine tac. Nu de-altceva, dar nu vreau să se bucure ceilalți, alungații, sperând că le țin partea.

Căci, sunt tot Ei, doar altfel colorați, care, și dacă au rămas fără liderul care se încăpățâna să treacă o ordonanță pe justiție, tot au rămas cu bube care să le reamintească de trecutul zbuciumat. Mi-ar plăcea să-i știu reformați, pe toți, și pe Ei, și pe Ei. Îi las să se războiască pe programul „Ultimul porc” sau pe subiectul, artificial umflat, al coronavirusului, lăsându-i să caute miliardele de euro împrumutate de ministrul Finanțelor. Oricum, cu toții au uitat și de #Șî eu și de „noaptea, ca hoții”, fiind concentrați pe anticipate (în unul sau două tururi), la mezat fiind…puterea.