Când am zis că ăstora nu le pasă de noi, n-am făcut-o gratuit. I-am văzut, în toți anii ăștia, ce le poate pielea. Admit că, la început, eram cucerit și eu de aburii democrației, după ce pe vremea lui „Ceașcă”, eu chiar am cam făcut foame. Și frig. Prin urmare, i-am cam votat, vreo patru mandate, când pe unii, când pe alții.

Norocul meu că m-am trezit din injecția în creier pe care mi-au făcut-o. De-atunci, sunt doar observator la orice scrutin pe care-l scot, periodic, mințile crețe de la București. Aș zice că m-am deșteptat destul de târziu, pentru că între timp, jaful a fost comis, banii depozitați în Elveția sau în vreun paradis financiar, iar acum, le-a rămas să se lupte pentru puțina carne de pe os.

E foame de bani, frate! Grav e că ăștia de acum o fac pe față, în văzul lumii, sfidându-ne de-a dreptul. Nu le mai e frică de nimic? Sunt ca mafioții de peste Atlantic. O atitudine „bagabonţească”, vorba „cântecului” vorbit. Și mai grav este că ei chiar se cred Dumnezei…pe pământul românesc.

Sunt atât de relaxați, mai ales când își fac cadou vreo două duzini de ordonanțe de urgență, noaptea, ca hoții, (e licența lor, pe care au folosit-o ca să-i uzurpe pe pesedei). Parcă-i și aud cum scuipă printre dinți, cu accent de Sălăjean, frate: „Dușmanii mor, când ne descurcăm mai bine”.

Căci, zău că așa am ajuns: să le fim dușmani, din patru-n patru ani. Aș putea trece peste amănuntul că românii au ales un neamț care să le conducă destinele, și care, acum, își deleagă un „pe jumătate” ungur care să-i pună în aplicare planurile din timp făcute. Dar, măcar de nu mi-ar băga mereu mâna în buzunar. Mie, copiilor, bunicilor…