Sunt momente în viaţa omului când are nevoie de curaj pentru a depăşi momente critice din viaţă, curajul de a riposta la o agresiune, de a întreprinde peste limita normalului a unui fapt care-ţi solicită toată forţa. Curajul este aproape instinctiv, în timp ce bărbăţia, una dintre cele mai frumoase virtuţi ale omului implică demnitate, convingere, conştiinţă.
A fi bărbat nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora.
Bărbăţia nu are sex, a fi bărbat sau bărbată subsumă aceleaşi calităţi, moralitate, înţelepciune, tărie de caracter în luarea deciziilor, dar, mai ales, recunoaşterea propriilor fapte, bune sau rele, în toate situaţiile vieţii. Pentru dreptul tău la bărbăţie, cum se spune la români, înseamnă să te iei de piept cu Dumnezeu pentru binele familiei tale, al celor cu care ai pornit la drum; fără EL eşti o cârpă.
Nu este o îngânfare, este cred orgoliul specific omului inteligent, plecat în viaţă pentru a trăi drept, a se sacrifica şi a suferi în taină. Voltaire dezvăluie într-un aforism: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi, fără a abate către ai tăi, prieteni şi apropiaţi suferinţele tale, fizice, morale sau financiare.
Bărbăţia a devenit rară, dacă nu chiar desuetă astăzi, de la o „salcie gânditoare”, în foarte multe cazuri, cu precădere în lumea politicienilor, guvernanţilor, s-a ajuns la sălcii plângătoare, coloana a luat forma semnului de întrebare, cuvântul dat doar un diftong golit de marea lui calitate: bărbăţia.
