De unde vine denumirea de presă? De la „Hoții și Jandarmii”? Mai degrabă de la mecanismele, la început manuale, apoi hidraulice pe care tipografii le utilizau! Ei îndesau pe hârtie forme în relief, mânjite cu cerneală, denumite litere. Sau invers? Tot ei mai presau și filele, așa decorate, legate în coperți, transformându-le în cărți. Să cunoaștem buchiile negre, înșiruite pe rânduri și coloane, care odată citite, să se transforme în izvoare de cunoaștere. Nu este „Ziua Tipografilor” astăzi, chiar dacă de la ei sărbătorim „Ziua Presei”.

La un moment dat, de-a lungul istoriei, cineva a realizat că informația circula mai repede dacă era transmisă pe o singură foaie de hârtie, apoi pe două, mai multe?!, la interval de o lună, săptămână, apoi zilnic. Așa au apărut ziarele! După un timp, le-au concurat radio-ul, televiziunea, internetul… Vom vedea ce-o mai urma. Primele publicații din urbea noastră și-au făcut apariția cu vreun secol și jumătate în urmă. „Sentinela de Bacău” a fost prima tentativă de înființare a unui ziar politic, știintific și literar, în 1859, la inițiativa lui Costache Sturza (patron spiritual al Bibliotecii județene).

După spusele documentate ale istoricilor, totuși primul periodic care a apărut la Bacău a fost săptămânalul „Diorile”, cu data de apariție, 21 septembrie 1867. Tot profesioniștii mai spun, că de atunci și până în 1989, pe meleagurile băcăuane s-au tipărit 187 de publicații, cifra stabilită, dar este posibil să fi fost mai multe. Au mai fost și încercări care n-au intrat în istorie. Curioșii pot merge să consulte arhivele. Date exacte nu găsiți pe internet. Începând din 1948, numărul lor a scăzut dramatic.

Luați „Cioara vopsită”

Explozia de publicații de la începutul anilor ’90, după apariția cotidianului „Deșteptarea”, pe 23 decembrie 1989, a încercat să potolească setea de informații a românilor. Rupți de realitate și îndoctrinați atâta timp, râdeam de Silviu Brucan care ne avertiza filozofic la televizor, că ne trebuie cel puțin douăzeci de ani ca să ne revenim, și încă pe atâția… să prindem Europa din urmă. Timp de cinci-șase ani, am avut la Bacău și în țară, cea mai „nebună presă reală” din spațiul estic.

Nu lipseau de pe primele pagini nudurile, cadavrele, decapitate, arse, înecate, spânzurate sau călcate de tren. Erau la modă accidentele de mașină – mai rare atunci – măcar de la doi morți în sus, cu fotografii explicite. Caricatura și pamfletul au fost acceptate de toate regimurile. Normal, pe teme care să nu mai trebuiască cenzurate. Au prins cel mai bine și pe aceste meleaguri, în acea perioadă de „deschidere”. Parcă îl văd și acum, la începutul anului 1990, pe jurnalistul Aurel Stanciu, care semna „AS Milcovin”, cu un braț de ziare, cum striga prin Piața Mare: „Luați «Cioara Vopsită», publicație independentă și de bon-ton!”.

Atacul la persoană, calomnia, aveau să vină ca cireașa de pe tort, că doar termenul nu l-a inventat … „Maestrul Vârlan”. „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!“ sunt cuvintele din tirada faimoasă a lui Don Basilio, care l-a inspirat pe Rossini să compună „Aria calomniei“. Că pamfletul poate fi și subtil și actual, a punctat perfect regretatul actor Toma Caragiu, amintind de „șopârle”, „ șopârlițe”, „șeaua bătută să priceapă iapa?!”. Ba era chiar și „ca-n tenis”, la fel cum a tras recent un „as” Ilie Năstase, pe care presa l-a ajutat să afle toată lumea ce „ porumbel” a scăpat în culise.

Când deontologia profesională este încălcată, nu este nevoie de o lege a presei. Avem legi! Drept rezultat, mulți ziariști au fost dați în judecată. La începuturi era o mândrie să fii chemat la Tribunal, în această calitate. Exista acea percepție că un reporter de investigație bun, trebuie să aibă mai multe procese la activ. A devenit ceva obișnuit astăzi. Practica de citare a unor autori de materiale jurnalistice, incomode, este des uzitată de avocați. O simplă chemare în instanță, în calitate de martor, duce la prelungirea procesului celui despre care s-a scris, dar trimis acolo de instituțiile în drept. Cu anii s-au dezvoltat componentele unui principiu nou, denumit concurență.

A divizat publicații, a bulversat generații. O breaslă nouă prindea consistență. Apăruseră lupii tineri. Am avut un coleg pe care chiar îl chema Lupu. Mircea Lupu. Împreună cu alți entuziaști, nemulțumiți, a înființat primul sindicat al ziariștilor… de după. N-a rezistat, cum nu au rezistat nici celelalte sindicate, la majoritatea altor instituții private. Încă mai activează… la Stat. Presa liberă și democratică lua lecții în fiecare zi. Patronii… la fel. La nivel de țară, apoi pe regiuni, s-au înființat uniuni, asociații profesionale. Multe! Pentru ziariști, fotoreporteri, cameramani, crainici. Pentru cei care fac muncă de jurnalism și la televiziuni, radio, presă militară, agricolă…

Avem Asociația Presei Independente, ba chiar și Asociația Română de Istorie a Presei. Astăzi, singura recunoscută oficial, conform Constituției (art. 30), adoptată prin lege de Parlament și promulgată de Președintele țării, este Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Cu criterii clare privind statutul de funcționare și regulamentul de a deveni membru al acestei organizații. Cu norme de conduită și de exercitare a profesiei, dar și de recunoaștere și recompensare, conform legii, a activității depuse de-a lungul carierei de jurnalist. Dar până aici a trecut mult.

Am rămas din ce în ce mai puțini. Bacăul mai are astăzi un singur cotidian, tot „Deșteptarea”, la fel ca la înființare. Un ziar care rămâne alături de băcăuani, de la pensionari, până la generația tânără. După 1990, într-o perioadă cât de cât recentă, datele statistice nu se mai potrivesc în privința numărătorii. Dacă nu socotim revistele școlare și pe cele apărute în preajma alegerilor, au văzut lumina tiparului în acest interval cam 45 de ziare și reviste. Le numeri pe degetele de la o mână, pe cele care mai apar în prezent.

Libertatea de exprimare

Mai ales acum, în această zi, nu trebuie să-i uităm pe cei care și-au pierdut viața în numele adevărului, libertății de informare, indiferent de naționalitate, religie, continent, pentru a-și exprima gândurile, credința și libertatea de opinie. Ziua de 3 mai a fost declarată Ziua Mondială a Libertăţii Presei, la 23 decembrie 1993, de către Adunarea Generală a ONU. În România, ziua a fost băgată în seamă abia din anul 2000, la iniţiativa Agenției de Monitorizare a Presei în colaborare cu Asociația pentru Protejarea și Promovarea Libertății de Exprimare și Centrul pentru Jurnalism Independent. Dacă minte presa, manipulează sau vede doar un anumit adevăr? Dacă în România, presa este sau nu independentă? Vă puteți convinge singuri, cumpărând ziarul sau utilizând telecomanda de la televizor.

Alte articole