Pe lânga piata ruseasca, România isi permite luxul nesabuit de a trata cu indiferenta si piata Chinei. Desigur, nu trebuie sa ne mire acest lucru, având in vedere ca politica externa româneasca este subordonata intereselor altor state iar diplomatia economica este stopata cu sloganuri de genul “Jos Comunismul!”. Ne amintim reactia asa-zisei societati civile si a presei românesti când premierul român a mers in China: “Ponta s-a dus la comunistii chinezi” sau “Ponta ne vinde Chinei”, ori “Ce zic americanii de vizita lui Ponta in China”.
In ciuda unor descrieri caricaturale sau ideologice, cu care suntem hraniti, China este o putere economica importanta, care are o mare sansa sa domine relatiile mondiale in câteva decenii. Noul presedinte american a promis sa regleze relatiile cu Beijingul, pe care-l acuza ca fura locurile de munca ale americanilor.
Ani de zile, pretul scazut al fortei de munca din China si calificarea lucratorilor au permis companiilor americane – si nu numai – sa-si relocheze capacitatile de productie din SUA si sa-si creasca, astfel profiturile.
Dar relocarea a insemnat condamnarea muncitorilor americani, care au fost grav afectati si de criza economica.
Insa, sustine o analiza Bloomberg (Who Wins a Trade War? China), Trump nu va putea afecta China decât pe termen scurt.
“Si asta pentru ca – scrie Michael Schumann – China are obiective mai mari si mai indraznete, pe care Trump pare sa nu le inteleaga. In loc sa actioneze ca atelierul lumii, furnizând produse ieftine pentru Wal-Mart, China intentioneaza sa creeze propriii sai campioni nationali pentru a concura, si chiar inlocui, America. Liderii chinezi doresc ca americanii sa cumpere smartphone-uri din China, care folosesc sisteme de operare chinezesti si nu ca chinezii sa cumpere produsele Apple”.
Guvernul de la Beijing sustine acest plan cu subventii pentru firmele chinezesti care dezvolta noi tehnologii si produse, de la masini electrice pâna la semiconductoare. A fost creata o strategie nationala numita “Made in China 2015” pentru a promova procesul de fabricatie a navelor high-tech, pentru dispozitive medicale, robotica si alte echipamente avansate.
China nu mai este tara in care muncitorul munceste doar pentru un bol cu orez. Salariul minim a crescut in ultimii ani iar salariul mediu atinge dimensiuni care, pe noi, ne fac doar sa visam.
De exemplu, salariul mediu a fost in Beijing, in 2013, de 5793 de yuani (3.538 de lei), in vreme ce salariul minim a fost de 1400 de yuani (855 de lei) iar, din 2014 – 1560 yuani (953 de lei). La Shanghai (in China nu exista un salariu minim pe tara, fiecare provincie e libera sa-l stabileasca in functie de conditiile locale) salariul minim era de 1620 yuani (989 de lei). In 2015, salariul minim a ajuns la 2020 de yuani (1234 de lei).
Poate nu pare mult, dar sa nu uitam ca alimentele in China sunt mult mai ieftine decât in România, unde avem preturile aliniate la cele occidentale.
România a avut o pozitie privilegiata cu China. Din punct de vedere politic, China datoreaza foarte multe României, care a sprijinit-o in perioada anilor ’60 in conflictul ideologic cu URSS. Tot tara noastra s-a implicat in negocierile dintre SUA si China si a avut rol decisiv in intrarea Chinei in Organizatia Natiunilor Unite. La rândul sau, China a oferit un important sprijin tarii noastre in 1968, când URSS era pe punctul sa ne invadeze.
Din aceste considerente, nu ar trebui sa fie extrem de dificil pentru ca produsele românesti sa poata intra pe piata chinezeasca si nici ca invetitiile chinezesti sa-si gaseasca oportunitati in România. Si totusi, România pare sa evite orice relatie economica cu China.
