Pregatirea pentru o partida de pescuit are farmecul ei. Oricât ai fi de atent sau grijuliu, odata ajuns pe balta, constati ca tot iti lipseste ceva. Ori un cârlig de alta dimensiune, ori o pluta mai grea sau mai gingasa, ori… sevaletul. Peisagistul Stefan Pristavu are grija sa nu-l uite, indiferent de anotimp. „ Eu am inventat unul special, din trei bete si o tija, usor, pliabil. Il port intr-o husa.” Am in fata mea, asezat in fotoliu, un bunicut simpatic, plin de energie. Ochii caprui, ageri, iti cauta privirea, intr-o analiza cromatica a personalitatii. Da! Oamenii pot fi vazuti in culori sau in tonuri de gri. L-am rapit dintre admiratorii de arta, invitati la Galeriile „Frunzetti”, la expozitia lucrarilor realizate anul trecut, in Tabara de creatie Tohani. Fiind vorba de pescuit, am sarit peste protocol, timpul trecând pe nesimtite.
In spate padure, in vale apa
„M-am nascut la douazeci si sase ianuarie, in patruzeci si trei, in toiul razboiului, in comuna Tatarusi, Iasi. Taica-meu a fost impuscat in mâna când a trecut Donul, in patruzeci si unu. A stat in spital si apoi a venit acasa. Asa am fost conceput eu. Mai incoace, imi sarbatoream ziua odata cu Ceausescu, acuma… cu prietenii. Tatarusanii mei, ca origine, vin din Maramures, de pe vremea când a fost inlocuit jugul de lemn otoman cu cel de fier austro-ungar. Obligati sa-si schimbe limba si religia, s-au refugiat spre Bucovina si mai la vale. Bucovina inseamna de fapt, padurea de fagi. Avem in comuna o rezervatie de fagi, unica in Europa. Vorba ne-a ramas aceeasi ca a celor din nord. Când eram mici, eram opt frati, mai spunea câte unul: bai, daca te duci in «padure» ada-mi si mie o «bota» (nuia de alun), sa-mi faca Fanicuta o undita. Asa ma strigau ei, Fanicuta. Asa a fost copilaria. La tara, cu oile, cu vacile. Aveam casa pe deal. In spate padurea, in vale pârâul si iazul morii. Maica-mea era cea care impingea totul. Tata era cu executia. El trebuia sa se duca unde-l trimitea. S-a dus la Partid sa caute pentru mine o scoala mai buna. Fratii mai mari erau la profesionala. Asa am ajuns sa ma inscrie la Liceul de Arta din Iasi. Era singurul care dadea burse. Le-a spus ca desenez frumos. Eu le faceam cartile de joc din cartoane, greu de gasit pe atunci, si le coloram cu creioane. Jucau duminica mosnegii, dar cu patima. Scuipau degetele si le trânteau… pac!!! Nu tineau mult, asa ca trebuia sa fac altele.”
Grindele si porcusori
Toti marii pescari si-au inceput ucenicia, prinzând in copilarie pestele cu mâna. Pâraul Tatarus, afluent al Siretului, nepoluat, nu ducea lipsa de peste. E drept, de mici dimensiuni. Carasul si crapul erau in iaz, la moara. „Acolo am invatat prima data sa inot. Era unul nebun, mai mare ca noi. Cum ne prindea, ne lua de-o aripa si ne zvârlea in iaz. Sarea si el dupa noi. Stia ca nu stim sa-notam. Dar noi de frica, dadeam din mâni si din picioare, inghitind apa dulce speriati. Asa am invatat. Prindeam chitici din aia mici, grindele, porcusori. La iaz, carasei cu bota si cârlige din bolduri. In timpul scolii n-a fost timp de peste.” Dupa liceu a fost recrutat sa urmeze o scoala juridica militara. Trei luni de „frecus cazon” au pus capac carierei militare. Nu se impaca cu vocatia artistica. S-a intors pentru doi ani in invatamânt. A dat apoi examen la Institutul de Arta Plastica din Iasi. Dupa trei ani a venit ca profesor de desen, la Bacau. Mai târziu si-a completat studiile la Universitatea de Arte din Bucuresti, unde coordonator, pentru lucrarea de licenta, l-a avut pe renumitul academician Constantin C. Giurascu.
Primele lectii
„In Bacau l-am cunoscut pe Jacota, profesor de matematica, Dumnezeu sa-l ierte. Era un pescar pasionat. El m-a invatat pescuitul la mreana. La inceput pescuiam cu undita, fara pluta. Dar la mâna se simtea când trage. Dadeam si la scobar, pe Siret. Peisajele erau superbe, asa ca am inceput sa iau si vopselele cu mine. In timp ce pescuiam iarna la copca, sau toamna, la lin mai ales, in locuri unde se trage mai greu, si pestele acolo ramâne, eu ma apucam de pictat. Dupa aceea l-am cunoscut pe Paun. Mi-am cumparat scule rusesti. Celebra mulineta «Delfin». El lucra in armata. Acum suntem o echipa, din care face parte, Herghelegiu, Niculescu, parintele Gherasim si multi prieteni de-ai lui Paun. Mergem pe orice apa. Mai mult la chitic. De ce? Dai la crap. Dar ca sa prinzi unul, trebuie sa stai doua-trei zile. Ori noi n-avem timp.” Intâmplarile se insiruie rostite cu voce calda. Stie sa-ti capteze atentia, meteahna de dascal, pigmentând povestea biografica cu pilde sau bancuri. „Chestia cu pescuitul sta cam asa. Poate ati auzit. Exista un personaj care se cheama «cercetatorul britanic», care le stie pe toate si da sfaturi. El spune: «Un pahar cu vin iti prelungeste viata cu un sfert de ora. Doua, il anuleaza. Trei, ti-o reduce». Cu cafeaua la fel. Când ajunge la pescari, spune insa: «O zi la pescuit inseamna o zi adaugata vietii.» Si explica de ce. «Uitându-te la pluta tu faci de fapt o tehnica yoga de linistire, care se cheama privirea la punct fix». Ideea este sa continui. Dar tot ce-i mult… strica. Eu nu am stat niciodata noaptea la peste. Nu mai puteam picta. Pentru ca pictura te incarca, ca si pescuitul.”
Pictorul unditar
Pescarul Stefan Pristavu prefera undita. Daca ar fi sa aleaga intre beldita si lin, le prefera pe amândoua, dar da si la stiuca. Insa cel mai interesant pescuit i se pare cel in apele de munte, la pastrav. „Mult mai placut pentru mine este sa vad o apa mica, curgatoare. Sa dau ici, sa dau colo. Faci si miscare. Nu mai zic de privelistea oferita. Acuma nu prea mai sunt locuri unde sa dai la lin. El când inteapa, duce pluta la fund. Si acolo sta. Trebuie sa te mai uiti din când in când sa vezi dac-o mai vezi. Mergeam de la Balta Albastra, la vale. Este un canal si acum. Canalul ala avea niste ghioluri pline cu lin, pe vremuri. Era nebunie. Puneam si câte trei bete. Tragea la râma. Acuma stiti unde mergem la beldita? La Galbeni sub baraj. Pe vechea albie. Acolo mai intra si câte un carasel sau o rosioara. Câteodata mai incercam si in lac. Au fost vreo doi ani când a tras crapul. Cic-o venit de la ucrainieni. Au fost niste deversari acolo, in Siret. Prindeau si copiii.” Ii simt nemultumirea. Râurile noastre au tot mai putin peste. Ramân la indemâna pentru pescari, chiar si in perioada prohibitiei, iazurile private.
Sfaturi pentru patronii de apa
Este nemultumit de conditiile oferite de unii, comparativ cu taxele percepute. „Ii indemn sa aiba grija de oameni, nu numai de ei. Ei sa bage câti mai multi bani in buzunar si pescarul sa plece cu cât mai putin peste. Se umbla cu tot felul de tertipuri. Dau drumul la apa intentionat. Le dau mâncare. Baga azot unde sta pestele mare, sa raceasca apa. Si multe altele. M-am dus la ei si le-am zis, sunt batrân, nu pot sa stau in soare toata ziua. Vreau sa platesc pentru jumatate de zi. Nu se poate, mi-au raspuns. De ce in Italia se poate ? Se plateste cu ora. Câte ore stai, atâtea platesti. Zic ca e greu sa-i supravegheze, de parca vin si multi tare. Nu vor! Sunt rau intentionati si hapsâni. Sa-i bage la puscarie, c-asa se poarta acuma.” O da in forma de gluma. Si-aduce aminte de canalul de irigatii de la Furnicari, apoi de vechiul brat de la Traian, unde carasul era de jumatate de kilogram. Era acolo si o stâna. Acum este colmatat. De bratul ramas tot la Traian, lânga sosea, cu malurile pline de popândai, golit de peste. „Anul asta deja m-a sunat Paun, ca sa mergem. Ei, când o sa bata soarele, sa ma-ncalzeasca-n spate, si-o sa fie cald, atunci merg.” Maestrul este cautat de admiratori, asa ca ne intoarcem printre invitati. Peisajele pictate pe malul apelor, lumineaza peretii galeriei. Ma apropii de unul si inspir adânc. Inchid ochii. Parca, parca, simt o vaga adiere… cu miros de peste.
