Senatul dezbate o nouă inițiativă legislativă care ar putea schimba modul în care minorii accesează serviciile de sănătate mintală în România. Mai mulți parlamentari au înregistrat recent un proiect de lege prin care tinerii care au împlinit vârsta de 16 ani să poată merge singuri la psiholog — fără să mai aibă nevoie de acordul părinților sau al reprezentantului legal.
Concret, propunerea vizează modificarea a trei acte normative în vigoare: Legea sănătății nr. 95/2006, Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 și Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023. Prin aceste amendamente, minorii de peste 16 ani ar urma să poată consimți singuri pentru servicii de psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie — inclusiv prin cabinetele de asistență psihopedagogică din licee. O condiție prealabilă este prevăzută în text: accesul se poate face doar după o evaluare a capacității cognitive a tânărului, realizată de un psiholog cu drept de liberă practică.
Proiectul include și o clauză de excepție de la confidențialitate: dacă pe parcursul ședințelor specialistul identifică un risc iminent de autovătămare, pericol pentru alte persoane, abuz sever sau o afecțiune care necesită intervenție medicală, are obligația de a informa de îndată părinții și, dacă este cazul, autoritățile competente.
Inițiativa trebuie să treacă de ambele camere ale Parlamentului și să fie promulgată de președintele țării înainte de a putea produce efecte juridice. Susținătorii ei o prezintă ca pe un pas firesc spre autonomia adolescenților și o cale de a reduce stigmatul asociat cererii de ajutor psihologic. Criticii, însă, ridică întrebări serioase despre implicațiile practice, despre rolul familiei și despre capacitatea reală a sistemului de a face față unui astfel de cadru legal. Iată de ce.
Familia, exclusă din ecuație
Primul și cel mai profund reproș este de natură principială: legea propune, în esență, să scoată părinții dintr-un proces care îi privește în mod direct. Un minor de 16 ani se află încă sub autoritatea părintească în aproape toate celelalte privințe ale vieții sale — nu poate semna contracte, nu poate vota, nu poate decide singur în privința intervențiilor medicale majore. De ce ar face excepție tocmai sănătatea mintală, un domeniu în care contextul familial este adesea central?
Consilierea psihologică nu se desfășoară în vid. Problemele unui adolescent sunt, mai mereu, legate de relațiile sale — inclusiv cu familia. A exclude părinții din start nu înseamnă protejarea tânărului; înseamnă tratarea familiei ca pe un factor de risc implicit, nu ca pe un potențial aliat. Este o premisă care nu se justifică în absența unor dovezi clare că acordul parental este, în sine, o barieră sistematică.
„Evaluarea capacității cognitive” — o garanție iluzorie
Proiectul prevede că accesul minorului la aceste servicii se realizează „numai după evaluarea capacității cognitive a acestuia efectuată de către un psiholog cu drept de liberă practică.” Această prevedere pare solidă. Dar în practică, cine face evaluarea? Același profesionist care va furniza ulterior serviciile? Care sunt criteriile clare, standardizate, verificabile? Și cine suportă costul acestei evaluări prealabile?
Riscul real este că această „evaluare” devine o formalitate administrativă, nu o garanție reală de discernământ. Un adolescent de 16 ani cu probleme grave de sănătate mintală — tocmai cel pentru care legea pretinde că a fost gândită — poate fi și cel mai puțin apt să evalueze corect propria nevoie de ajutor și tipul de intervenție potrivit.
Confidențialitatea și excepțiile sale: o capcană pentru toți
Proiectul stabilește că, prin excepție de la principiul confidențialității, specialistul are obligația de a informa părinții doar dacă identifică „un risc iminent de autovătămare, vătămare a altor persoane, situații de abuz sever sau suspiciunea rezonabilă a unei afecțiuni care impune intervenție medicală.” În rest, tăcere absolută.
Această soluție pune psihologul într-o poziție extrem de dificilă. Ce înseamnă „risc iminent”? La ce nivel de gravitate se declanșează obligația de informare? Jurisprudența în astfel de cazuri este, pretutindeni în lume, o minăcâmp. Mai mult, un adolescent care știe că părinții pot fi informați doar în situații extreme poate fi tentat să minimizeze ceea ce spune, sabotând însuși procesul terapeutic.
Pe de altă parte, un psiholog care judecă greșit și nu informează la timp poate fi tras la răspundere. Legea creează o presiune etică și juridică enormă asupra profesioniștilor, fără să ofere instrumente clare de navigare.
Cine plătește?
O întrebare deloc minoră, complet absentă din textul proiectului: cum se finanțează aceste servicii? Dacă un tânăr de 16 ani accesează consiliere fără știrea părinților, cine semnează decontul CNAS? Cine plătește ședințele la un cabinet privat? Va fi vorba, în practică, de servicii gratuite prin cabinete școlare — unde lista de așteptare este deja copleșitoare și unde un singur consilier servește uneori sute de elevi?
Fără o finanțare clară, legea riscă să fie un drept formal fără acoperire reală — o promisiune fără substanță, care va crea așteptări pe care sistemul nu le poate onora.
O problemă reală, o soluție greșită
Nimeni nu neagă că există adolescenți aflați în situații dificile, inclusiv în familii în care părinții sunt ei înșiși o sursă de traumă. Pentru acești tineri, bariera parentală poate fi, într-adevăr, un obstacol real. Dar soluția nu este să elimini consimțământul parental pentru toți cei de peste 16 ani — soluția este să creezi mecanisme clare pentru situațiile excepționale, în care autorități competente (nu psihologi individuali) pot interveni și suplea acordul părinților.
Există deja în legislația română instrumente de protecție a copilului — DGASPC, instanțe de tutelă, proceduri de urgență. Acestea pot fi îmbunătățite, accelerate, accesibilizate. Este o muncă mai grea decât a scrie un articol de lege de câteva paragrafe. Dar este munca care trebuie făcută.
A legifera în grabă, pe valul unui entuziasm generos dar nereflectat, înseamnă a lăsa în urmă o lege cu găuri — pe care le vor plăti, în cele din urmă, tocmai tinerii pe care proiectul pretinde că îi protejează.
