O fostă elevă mă întreabă: ,,Când ați evadat din copilărie?” Dintr-un univers mirific, adică… Are nevoie de mărturisirile astea pentru un portofoliu, la masterat. Îi spun că nu pot răspunde decât… terestru, la o asemenea provocare, întrucât este o întrebare cu țintă… personalizată. Aș fi preferat o abordare metafizică, dar…

Da, m-am întrebat și eu, de multe ori, când evadăm din copilărie… Chiar, când?… Atunci când încetăm să ne mai temem de albine, de șerpi, de câinii turbați, dar începem să fim locuiți de teama de oameni? Atunci când, înainte de culcare, nu ne mai mângâie mama pe creștet? Atunci când prima ninsoare nu ne mai bucură, ci ne îngrijorează că a venit prea repede? După ce ne mor părinții? După otrava dulce a primului sărut? În prima zi în care n-am mai avut timp de jucării? Când am realizat că jucăriile au devenit doar niște obiecte? În clipa aceea nenorocită în care am priceput ce valoare au banii? În secunda în care am înțeles că pentru a fi puternici trebuie să fim, de regulă, singuri, pe cont propriu? Atunci când bobul de rouă nu ne mai invită în lumea miracolelor și ne hăituiește cu senzația de frig? Sau atunci când, pentru prima oară, simțim că suntem priviți ca un obiect, nu ca un scop, că fraternitatea linșorilor e regula, nu excepția…

Paradoxal, i-am spus fostei eleve, povestea cu evadarea din copilărie am aflat-o, preadolescent fiind, de la Maxim Gorki, cel care zicea că, gândindu-se la copilăria sa, se asemuia cu un stup de albine în care tot soiul de oameni au adus întruna, ca albinele, mierea cunoștințelor și gândurilor lor despre viață, îmbogățindu-i sufletul; fiecare cu ce se învrednicea. Rămas orfan, pruncul, aflat în grija unui bunic ursuz care-l bătea adeseori, a auzit într-o zi ultimele vorbe ale acestuia: ,,Ei, Lexei. Nu ești medalie să te port la gât. Du-te și tu de-ți găsește un stăpân!” (,,Copilăria”, Maxim Gorki, București,  Editura Ion Creangă, 1988, p. 205). Și a plecat la stăpân… Atunci a simțit că a fost nevoit să evadeze din copilărie. După ce-am citit ,,Copilăria”, brusc, am priceput când evadasem și eu din ea…

De copilărie cred că ne despărțim atunci când, pentru prima oară, suntem nevoiți să ne oblojim singuri rănile sufletului. Constatăm că nu mai există niciun felcer în jur, că trebuie să căutăm, în regim de mare singurătate, bandajele necesare. Începem să ne evaluăm rănile, să le plasăm în muzeul memoriei ca pe trofee sau, dimpotrivă, cioranian (,,Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil”), ca pe niște blesteme. M-am despărțit de copilărie când, prunc fiind, reușisem, cu o medie foarte bună, la un liceu băcăuan de prestigiu, dar, în prima zi de școală, când m-am prezentat pentru a fi repartizat la internatul instituției, mi s-a spus, ca unui etcetera al ființării, că pentru elevii din primul an nu sunt locuri, deși cu două luni înainte primisem asigurări că vor fi. Am dormit câteva nopți la o gazdă care, Dumnezeu știe de ce, mi-a înțeles restriștea. Apoi am fost primit la internat. Eram vreo șaizeci de colegi, cel puțin, într-un dormitor. Câte doi în pat. Seara, înainte de stingere, ni se făcea foame. Aproape invariabil, veseli, toți mâncau șuncă și ceapă. Numai eu nu puteam mânca.

Acasă, unde eram un terorist mofturos al bucatelor, nu mâncasem niciodată șuncă. După o lună de internat, de urlete ale unui pedagog isteric, de univers didactico-afectiv deșertic la unele ore de curs, am venit acasă, cu învoire. Îmi era tare dor de ai mei. Cred că atunci am înțeles pentru prima oară ce înseamnă dorul. Călcându-mi pe orgolii, am întrebat-o pe mama, în șoaptă: ,,Nu-mi poți da la internat niște șuncă și ceapă?” Era seara târziu când, printre uși, l-am auzit pe tata spunându-i mamei: ,,Ha, ha, ha! Șuncă și ceapă? Gata! A ieșit din copilărie!” Dimineața, m-am sculat cu noaptea în cap. Trebuia să ajung, cale de vreo opt kilometri, pe jos, la gară. După vreo jumătate de oră, am ajuns, singur-cuc, într-o jdogină; o văgăună. Cât am mers prin întunericul acelei văgăuni, am tot plâns… A fost clar atunci pentru mine că am părăsit o lume în care eram înconjurat numai de afecțiune și am intrat în alta-n care indiferența, armonizată uneori cu agresiunea, te reducea la statutul de simplu obiect de inventar; un număr matricol. Atunci, printre acele hohote de plâns, am evadat din copilărie… Nu poți evada de acolo decât în urma unei mari rupturi. O fi coincis această întâmplare și cu vremea în care Mark Twain (,,Un yankeu la curtea regelui Arthur”) mi-a spus că ,,oamenii sunt o veşnică problemă”? Posibil…

 

 



PUBLICITATE