28 martie 2024
CulturăBricolaje / Neliniști și nostalgii

Bricolaje / Neliniști și nostalgii

Am avut o săptămână tulbure, grea, apăsătoare. Nu-mi găsesc echilibrul după atentatele de la Paris, orașul meu preferat (din câte am reușit să văd până acum), prin care am hoinărit cândva cu un sentiment de libertate deplină, de mare liniște, de siguranță, fermecată de tot ce-mi ieșea în cale. Colindam peste tot, ca într-un soi de amețeală, nu conta ce oră era, iar într-o noapte de octombrie am mers mult, în ciuda burniței, admirând monumentele feeric luminate. Nu aveam chef de somn, și am ajuns la hotel mult după miezul nopții, dar nu simțeam deloc oboseala. Voiam să nu pierd nimic, să mă îmbib de frumusețea locurilor văzute, să mi le fixez în memorie, să opresc timpul. Așa că tragicele evenimente s-au năpustit asupra-mi, prăbușindu-mă interior, aducându-mi o stare de sumbră neliniște, din strâmtoarea căreia mă chinui să scap. Mi-am căutat refugii salvatoare, am citit, ca de obicei, am mers la expoziții, am butonat pe diverse canale la televizor, și mai rău mi-am făcut, pentru că nu dădeam decât de filme cu violență, asedii, teroriști. Doamne, scapă-mă!, îmi ziceam, că mi s-au terminat rezervele de optimism programat. Și tot îmi reveneau în minte imagini terifiante, atroce, cu oameni omorâți în chip irațional, barbar. Văzând asta nu ai cum să nu te gândești cât de fragilă este civilizația noastră și cât de ușor am putea pierde tot ce dă sens vieților noastre. Ne jucăm cu focul, îmi tot repetam, și așa mi-au revenit în minte scene din filmul lui Fr. Truffaut, Fahrenheit 451, și am avut curiozitatea să redeschid romanul cult al lui Rad Bradbury, ecranizat de regizorul francez. E o utopie neagră, o distopie, cum i se mai zice, foarte actuală, din nefericire. Care vorbește (și ne avertizează) despre pierderea identității omului, despre alienarea adusă de o societate supra-tehnologizată, de manipularea mass-media, de consumerismul deșănțat, de ideologiile extremiste, etc. Sigur, am simplificat mult, pentru că romanul e foarte cunoscut (ce superbă e metafora cu oamenii-cărți!), și fiindcă voiam să ajung la un citat din Ray Bradbury, care relatează următoarele: „Când lucram la romanul 451̊ Fahrenheit credeam că descriu o lume care poate deveni realitate în patru sau cinci decenii. Dar doar cu câteva săptămâni în urmă, într-o noapte, un cuplu a trecut pe lângă mine în Beverly Hills, plimbându-și câinele. Am rămas cu ochii holbați la ei. Femeia avea într-o mână un radio nu mai mare decât un pachet de țigări, a cărui antenă tremura. Din acesta ieșeau fire de cupru care mergeau către un con frumos realizat care intra în urechea ei dreaptă. Mergea ca o somnambulă, ignorând bărbatul și câinele, ascultând sunetele și șoaptele unei tragedii îndepărtate, ajutată de soțul care putea să nici nu fie acolo. Aceasta nu era o ficțiune”.
Avem o puzderie de gadget-uri, de device-uri, căști, hand-free, și le schimbăm cu o viteză nebună, ne fascinează noutatea, dar nu mai suntem atenți la ce se întâmplă cu noi, lângă noi, la oameni, la lucruri, suntem neglijenți, superficiali, indiferenți, nu luăm în seamă pericolele care ne înconjoară. Iar când o facem, deja e târziu. Gîndul ăsta mă bântuie, nu-mi dă pace. Încerc să-l alung, să invoc și clipe mai senine, ca să înșel starea de neliniște, să o mai atenuez cumva , chemând în ajutor amintirea celor câteva zile de vară rătăcite în noiembrie. Din care am rămas cu nostalgia unor frumoase plimbări prin centrul Bucureștilor, serile târziu, când mă duceam sau mă întorceam de la câte un spectacol și mă opream în fața unor florării. În Piața Romană și spre Piața Unirii, unele erau deschise chiar la ore înaintate, așa că mă uitam lung la tot felul de flori, dar mai ales la crizanteme, potopită de sentimentul unei imense frumuseți. Erau o mulțime de „flori de aur”, chiar în culori de auriu ruginiu superbe, de un galben viu, mai pal, albe, lila, rozii, dar privirea mea era atrasă magnetic de unele grena sau de un mov intens, profund, care mi se păreau foarte dramatice. Da, frumusețea. Oare ea va putea salva lumea, așa cum am crezut mereu în idealismul meu de nevindecat? Dar cam des umbrit în utima vreme.
Carmen MIHALACHE

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri