Pentru că de curând am citit-o și recitit-o pe Patti Smith, mă aplec astăzi asupra tastaturii pentru a culege o mână de pietriș. Nu are valoarea sentimental- simboli(sti)că a mărgelelor de schimb din Harar pe care Patti le-a îngropat în pământul urnei aflate la mormântul lui Rimbaud din Charleville și nici a rocilor adunate într-o cutie de chibrituri, pentru Genet, de la fostul penitenciar din Saint-Laurent-du-Maroni.

Pietrișul meu este prețios mai ales dacă ți-l scoți din pantofi. Și eu mi-l scot. Așadar, în urmă cu câțiva ani- poate trei, poate patru- m-a oprit pe stradă un cunoscut și, punându-mi mâna pe brat, empatic, m-a întrebat cu voce joasă: „Te-am văzut deunăzi stând pe o bancă. E totul în regulă? Ai pățit ceva?”.

Era să mă pufnească râsul. Și tocmai de aceea am fost pe punctul de a-i răspunde, nu, cum să fie în regulă când tocmai am comis un dublu asasinat, când afacerea mea cu plutoniu se duce de râpă și, bașca, mi-a fost respinsă candidatura la funcția de președinte al României? Stau și mă gândesc că toate acestea la un loc s-ar fi dovedit mai credibile decât nevoia de a admira natura, preț de un ceas, de pe o bancă, într-o frumoasă zi de primăvară-vară-toamnă. Acum mai bine de un sfert de veac mă întorceam într-o dimineață acasă după ce cumpărasem o sticlă cu lapte, pentru micul dejun, de la alimentara de la „Luceafărul”.

Întâmplător, m-am întâlnit cu o fostă prietenă care a făcut ochii mari: „Auzisem că te-ai căsătorit, dar nu știam că ai și copil mic. Deja?”. M-am gândit să-i răspund că intenționam să fabric o bombă cu care să arunc în aer Poșta Centrală și că printre zecile de materiale aveam nevoie și de un litru de lapte.

La cât de gâscă era tipa, sigur ar fi sunat mai plauzibil decât faptul că, la răstimpuri, pe lângă rom jamaican și bere, mai beau și câte o cană cu lapte. Înspre vremurile actuale, acum. În vremurile pandemiei am dat o sumedenie de telefoane. Unele, din pură curtoazie; e bine să știi că, în timpuri tulburi, cuiva îi pasă de tine. Invariabil, la un anumit moment al convorbirii, venea întrebarea: „Bun, și de ce m-ai sunat?”.

Apelând la o glumă macabră și la un ton afectat, aș fi putut răspunde că m-am molipsit de noul Coronavirus și mă aflu în stare terminală. Până la urmă, e mult mai normal ca cineva să te sune pentru a-ți spune că e pe moarte, nu? Că doar nu te-o căuta împins de un banal simț al politeței și camaraderiei…


PUBLICITATE