Petre Isachi, criticul literar, a avut o propunere incitantă pentru tematica din acest an a ,,Întâlnirilor de la  Văratic”, manifestare gestionată de Revista 13 PLUS  în amurgul verii/ începutului de toamnă.  În esență, profesorul Isachi propunea să centrăm atenția asupra unei cărți relativ recente, să citim cronicile care au apărut despre aceasta și să comentăm… cronicile și cartea, în prezența autorului. Experimentul – pe seama căruia vor fi inserate în 13 PLUS gânduri care vor fi semnate de Mihai Botez-Stîncaru, a fost interesant; merită a fi reluat.

Când am  aflat despre această inițiativă, m-am gândit la discursul nonconformist (pleonasm, desigur) al lui Eugen Ionescu: ,,Criticul citește cartea cu un ochi voit defavorabil pentru simplu motiv că de opera respectivă nu îl mai leagă nimic – deoarece și-o înstrăinează prin atitudinea critică și nimic nu-l mai obligă sau îl ispitește să se poarte bine cu o străină de care nimic, nu-i așa, nu-l mai leagă, dar care-i e și puțin dușmană, căci orice străin este puțin un dușman.  Ar putea, dimpotrivă, să citească de la început, cartea cu un ochi voit favorabil (tot așa de artificial aceasta ca și celălalt) și să scrie o critică elogioasă” (,,NU”, București, Editura Humanitas, 1991, p. 143). Întemeietorul absurdului în literatură, persiflându-l chiar și pe fostul său profesor, Pompiliu Constantinescu,  zice că ,,a citi o cronică literară nu înseamnă câtuși de puțin a-ți da seama de ceea ce constituie esența unei opere, dar de a vedea ce-a putut să sugereze, să zicem: Iliada, Hamlet sau Crimă și pedeapsă, d-lui Pompiliu Constantinescu” (ib., p. 145).

Cum am putea privi către critica pozitivă și cea negativă? ,,Orice critică pozitivă este – îmi vine să zic prin definiție – handicapată.  Are nu știu ce ar de complezență, în cel mai bun caz, de naivitate, de lipsă de subtilitate, de candoare ridicolă sau de entuziasm necontrolat, în celelalte cazuri. Critica pozitivă pare a fi lipsită de spirit critic. În schimb, critica negativă are de la început un aer inteligent […], competent, subtil, șmecher și profund, un aer de «nu mă trageți pe mine pe sfoară cu una cu două, jʼen ai vu bien dʼautres»” (Eugen Ionescu,  op. cit., p. 125). Și, ca să evidențieze… virtuțile criticii, Eugen Ionesco ne prezintă două cronici literare pe care le schițează despre același roman: ,,Maitreyi”; una pozitivă, cealaltă negativă…

Între altele, cronica pozitivă consemnează: ,,Maitreyi este o carte mare […]. D. Mircea Eliade a fost ales de Zei să o trăiască și să ne-o dăruiască. Să ne trăiască!” (ib. , p. 126).  Cealaltă cronică are și ironii… ludice  devastatoare: ,,Nu știu dacă Maitreyi este o carte tristă. Dar știu sigur că este o tristă carte. Și mă tem să nu fie ultima carte pe care o mai poate juca Mircea Eliade. […] Tristețea cea mai de seamă a acestei cărți este că semnalează abdicarea ultimă, totală, definitivă a lui Mircea Eliade de la Mircea Eliade” (ib., p. 134). Cine citește  oricare dintre aceste două cronici cu puncte de vedere critice contrarii,  fără a ști despre existența celeilalte, cel puțin unele argumente i se vor lipi de suflet…

Privind către peisajul criticii noastre literare actuale, observi că multe dintre cronicile literare par a nu fi  negative și pozitive, ci  dușmănoase sau prietenoase. Greu găsești cronici echilibrate, prietene cu năzuința către idealul obiectivității.  Poate că este de dorit a citi  orice carte  cu ochii proprii, dacă-i ai în inventarul hermeneutic.



Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"
PUBLICITATE