Vuvuzele, strigăte care iau cu asalt cerul, bucurii care incendiază sufletele, bannere cu povești de dor, robe. Spontaneitate, aproape nimic premeditat. Defulare tipic freudiană. Explozii adolescentine ale subconștientului… E ca o eliberare dintr-un imperiu despre care (încă) nu se știe că este/a fost unul al… libertății. Parada absolvenților de liceu…

Privindu-i zilele trecute, pe străzi, pe acești minunați adolescenți care au în gene minunea Strigătului, m-am întrebat din nou de ce nu-și transformă, la vremea tinereții și maturității, cei mai mulți dintre ei, acest dar zeiesc într-un imens NU civic, argumentat, provocator de cutremure sociale cu rol oblojitor?

De ce li se ofilește, în timp, celor mai mulți dintre ei, spiritul acela care ar putea sfida înțepenirile lumii noastre? De ce se acomodează cu infernul, cu mlaștina vieții politice, de ce se molipsesc de ramolismentul și machiavelismul leprelor ființării? Nu gândesc neapărat aidoma lui Cioran, cel care-și dorea o noapte a Sfântului Bartolomeu pentru cei hârșiți în rele, dar cred că reumatismul cronic al societății noastre ar putea vindecat de către adolescenții de astăzi.

Mi-aș dori să-i văd mereu dând cu bobârnacul democratic peste ifosele analfabetismului politic funcțional, peste țâfnele instituțiilor „speciale” care se cred satrapii ale ființării noastre, peste mentalitățile locuite de spaimele fatalității și de tot felul de boli ale demnității.

Pe un zid, în Spania, am citit ceva tulburător: adolescența nu are vârstă. Sub acest gând, notat în tehnica graffiti, era trecut numele lui Pablo Picasso. Nonconformistul artist îmi spunea că putem rămâne mereu adolescenți în idealuri. De ce n-ar rămâne și adolescenții de astăzi de-a pururi inocenți în dorurile lor netrucate? Strigătul care a răvășit zilele trecute strada ar putea deveni acel superb NU al eliberării din anchilozele noastre de neam.