Michel Quoist, în cartea sa „A reuşi”, spune: Omul nu numai că nu este singur pe rotocolul pământului, dar este strâns legat de ceilalţi oameni şi, în mod liber, trebuie să se unească cu ei în iubire. Numai sfântul este un om desăvârşit care s-a eliberat total de el însuşi pentru a primi “în el” în întregime pe Dumnezeu şi omenirea, fiindcă Măreţia unui om se măsoară prin puterea sa de comuniune.
Liturgia cuvântului, unde ne va fi prezentată parabola lui Lazăr cel sărac, ne prezintă o dublă primejdie a bogăţiilor: îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni.
Bogatul din evanghelie cere învierea unui mort pentru a-i convinge pe fraţii săi bogaţi să revină la comuniune cu cei săraci. Isus a înviat. Au revenit cei bogaţi la sentimente sfinte?
Cel plin de bogăţii nu mai are loc în sufletul său nici pentru Dumnezeu şi nici pentru ceilalţi oameni! Pentru aceasta a exclamat Isus cu atâta durere: „Vai vouă, bogaţilor!” (Lc 6,24), fiindcă vedea în bogăţie pericolul cel mai mare de autosuficienţă: îndepărtare de Dumnezeu şi insensibilitate faţă de aproapele.
Dar cine-i adevăratul sărac? Numai acela care îl are pe Cristos drept maximă bogăţie, îl are pe acela care „s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim noi” (2Cor 8,9).
Lacomi după bogăţiile lumeşti, unii au numit evanghelia drept opiul care adoarme şi-i ţine buni pe cei săraci. Nu, ci evanghelia este denunţarea profetică a oricărei orientări nedrepte şi descoperirea cauzelor profunde ale nedreptăţilor umane. Chiar şi săracul poate să fie un bogat potenţial şi să lupte, nu pentru dreptate, ci pentru a lua locul celui bogat. Evanghelia este o chemare la convertire radicală pentru toţi, săraci şi bogaţi.
Bogăţia în sine nu-i un păcat, dar devine păcat acea bogăţie care permite celui sărac să moară. Bogatul este condamnat fiindcă cu ştiinţă şi voinţă deplină a ales o formă de viaţă care este contrară misterului lui Dumnezeu. Viaţa, fiind un dar al lui Dumnezeu, este rodul iubirii, fiindcă numai cine iubeşte dăruieşte. Prin urmare: iubirea faţă de semeni este cuprinsă în viaţa însăşi. Acela care elimină iubirea din propria viaţă se sinucide şi însăşi bogăţiile în care se închide îi devin cameră de gazare, îşi pierde adevărata libertate, devine robul acelor lucruri care îi macină viaţa.
Pr. Richardo-Dominic Baciu
