Adevărata învățare se face de plăcere

Rezultatele proaste ale elevilor români la testul PISA, în urma căruia s-a văzut ce procent mai mult decât îngrijorător de analfabeți funcțional avem au stârnit o mulțime de reacții, de comentarii. Unele foarte dure, cum este cea a unui fost ministru al Educației, care afirmă că sunt o groază de oameni în sistem, la profesori se referea, care ar pica și ei, fără doar și poate, testul respectiv. Și a continuat spunând că ar fi absolut necesar „un moment zero al reselecției profesorilor”. Păi, sigur că are dreptate, după ce absolvenți de așa-zise studii superioare s-au scos, pe bandă rulantă, în „glorioșii” ani ai facultăților private fără număr! De treizeci de ani se tot bate apa în piuă cu reforma în sistemul de învățământ, cu schimbări în modul de a concepe educația în vremurile noastre. Îl recitesc din când în când, atunci când se vorbește despre astfel de subiecte, pe Solomon Marcus, pentru că în cărțile sale găsesc multe răspunsuri la întrebările dureroase de astăzi. Mai întâi și întâi, să precizăm că educația este o știință delicată, apropiindu-se de artă mai mult, și că nu oricine o poate stăpâni. Iar suferința cea mai mare, la ora actuală, vine dintr-o degradare a relațiilor umane, de la vârsta copilului de grădiniță până la cea adultă. De aceea, regretatul profesor insista asupra faptului că principalele probleme sunt nu de ordinul cunoașterii, ci de ordinul omenescului. Explica apoi că, potrivit tradiției, la noi educația se bazează, în primul rând, pe factori de constrângere. Ceea ce i se spune copilului, elevului, este că trebuie să învețe, că asta-i datoria, obligația lui. Și de aici vine faptul că școlarii trăiesc o neplăcută stare de încordare atunci când merg la cursuri, o tensiune interioară care duce, adeseori, chiar la acte de violență. Or, „adevărata învățare nu este decât aceea care se face de plăcere și în stare de relaxare”. Oare câți părinți și profesori înțeleg acest lucru, mă întreb. Mulți nu știu decât să pună presiune pe copii, să le ceară, să le impună ce au de făcut. Când principala motivare a efortului de învățare s-ar cuveni să fie curiozitatea, interesul, plăcerea, pasiunea. Sunt apoi părinți și profesori severi, care-i sancționează pe copii la cea mai mică greșeală. Pe când, în adevărata învățare cuvintele cheie sunt: libertate, dreptul de a eșua, dreptul de a greși. În caz contrar, avem de-a face doar cu o pseudocunoaștere. Cea reală motivează o existență, o ființă, îi oferă satisfacție sufletească. Ceea ce nu e cazul când copiii sunt mai degrabă dresați decât educați, și de aici frustrările, strigătele lor de disperare, și, mai grav, rătăcirile lor, neîmplinirea, ratarea. Școala ar trebui să formeze ființe umane (nu niște roboți, simpli executanți), care să devină, la maturitate, persoane ce pot da un sens vieții lor și au posibilitatea de a se manifesta creativ. Una dintre greșeli este aceea că tot aruncăm vina, ba pe școală, ba pe părinți, când educația ar trebui să fie o preocupare permanentă pentru noi toți.