Stau claie peste gramada. Cu totii. Copii, sugari, adulti, femei, barbati, pustoaice, sugari. Hainele lor sunt adunate de prin gunoaie. Patul, paturile, ligheanele, mobila subreda, la fel. Nu au apa, nu au racord la energia electrica. Traiesc in niste conditii greu de imaginat. In praf, in mizerie, printre sobolani si gunoaie. O viata in ghetou.
In lipsa unei locuinte, a unui azil social, mai multe familii s-au gasit adapost in blocul ghetou de pe strada Bucegi. Un urias de beton, parasit, care sta in paragina. Pentru circa 30 de bacauani de-ai nostri, aici inseamna „acasa”. Sunt multi. E greu sa-i numeri. Stau la gramada si se gopodaresc cum pot. Elena, Petruta, Andrada, Ribana, Irina, Axinte, Renata, Lorena, Gabriel, Marcel sunt doar cativa dintre ei. Nu au unde sa stea. Unii au parinti, dar au fugit de acasa alungati chiar de ei, altii au pierdut orice speranta si acum o iau de la capat. In blocul ghetou.
Minori si adulti la un loc
Miros insuportabil, fatada coscovita, geamuri sparte, usi lipsa. Un loc in care si-au facut cuib sobolanii, dar si oamenii strazii. Un adevarat focar de infectie, o bomba biologica. In aceste conditii traiesc cu totii. Claie peste gramada. In duhoare, in mizerie. Dorm pe jos, pe paturi sau in paturi pe care le-au gasit la gunoi. Vreo patru stau la etajul doi, cei mai multi la trei, iar alti 4 sau cinci, la ultimul nivel. Se cunosc intre ei, dar nu-si fac rau unul altuia. Elena Hiliteanu, are 20 de ani si o fetita de doi ani. Cu ea sta si matusa ei, Laura Hiliteanu, de 39 de ani, mama a 6 copii. Majoritatea lor, minori. „N-avem unde sa stam. Am mama, dar m-a alungat de acasa ca nu-l accepta pe sotul meu. Aici stam. Decat sa dormim prin garaje, e mai bine aici. Mancam ce mai gasim in gunoaie. Mai vindem fier vechi, mai ajutam pe cei din jur si ne mai dau un ban. Apa caram de afara de la ciusmea. Nu cersim, nu facem rau. La gunoi ma duc, ca nu mi-e rusine, dar la cersit nu. Ma mai prinde si Politia si apoi de unde platesc amenda?”, mi-a spus Elena.
O noua sansa. Poate.
Fiecare dintre ei a incercat sa se angajeze. Unii au avut noroc, la Salubritate, dar cei mai multi, nu. Geamurile sunt sparte, pardodeala e sfaramata, peretii cazuti. Holurile mizerabile si scarile naclaite iti provoaca scarba. aStam aici cu totii. Am cerut si ajutor, dar doar ni s-a promis. Acum ne rugam sa nu fim dati afara si de aici. Ne e frica doamna, ca vin si ne alunga ca pe caini. Nu facem rau nimanui, iar blocul e parasit. Au mai venit pe aici oameni imbracati bine, dar ne-au spus ca daca ne prinde Craciunul aici, asa vom sta definitiv. Eu stau de patru luni aici. Visul meu e sa ma angajez undeva si sa am un acoperis de-asupra capului, al meu”, mi-a marturisit cu lacrimi in ochi si Octavian Adrian Irimia. El are 29 de ani. Mai are 3 frati si o sora. Dar s-a certat cu ei. Parintii i-a murit. Nu are unde sa se duca. Pe culoarele intunecate se vad piese de mobilier care nu si-au mai gasit locul in camerele stramte ca niste celule, carucioare pentru bebelusi, pungi, gunoaie.
Sunt fericiti
Alaturi e Adina. Are 16 ani si copil de nicio luna. Sotul ei, cum ii place sa spuna, lucreaza. Il cheama Robert Axinte si e cu trei ani mai mare decat ea. Are grija de fete ca de ochii din cap. „Am lucrat, la fatadele blocurilor, acum nu mai am nimic. N-am mai gasit nimic”, ne-a spus tanarul tata, speriat ca am venit sa-i evacuam din locusorul lor. „Ne e greu doamna, credeti ca aici e bine? Dormim pe jos, am adus perdele si covoare de la gunoi sa mai asezam pe aici cateceva. Mancam ce apucam si cat aveam. Sunt zile cand stam cu totii flamanzi. Mi-e mi s-a dat o casuta sociala in Izvoare, dar acolo au venit tiganii peste mine si m-au batut. Singura nu fac fata. Am patru copii aici cu mine si alti doi la leagan. Venituri…de la alocatiile copiilor, de ce mai adun prin gunoaie si vand, din fier vechi…”, incearca sa ma convinga si Laura Hiliteanu. Viata lor pare ca nu are un alt drum. Sunt fericiti acolo, in saracia lor. In mizerie si in putoare. Se bucura ca au gasit un loc unde pentru ei e „acasa”. Un loc in care e greu sa-ti imaginezi ca cineva poate locui. Intr-o viata linistita, pentru ei. In ghetou. In blocul parasit de pe Bucegi. Scris de Roxana Neagu
