În iarna lui 2003, la Piața Sud, timpul părea că se așază în straturi groase, ca zăpada din fotografie. Ningea apăsat, cu fulgi mari, hotărâți, care nu se topeau la primul pas. Era genul acela de iarnă care nu cerea permisiune – venea, se instala și rămânea.
Oamenii ies din piață cu plasele pline, cu gulerele ridicate și cu pașii mărunți, apăsați în omăt. Femeia din prim-plan ține strâns punga roșie, bărbatul de lângă ea pășește cu mâinile în buzunare, iar în spate, sub copertina verde, forfota e caldă și densă. Nu era grabă nervoasă, ci o grabă a traiului simplu: să prinzi varza bună, cartofii mai ieftini, portocalele aduse „pentru sărbători”.
Mașinile aveau contururi pătrățoase, iar zăpada nu era o surpriză, ci o certitudine. Copiii făceau derdeluș pe unde apucau, iar adulții curățau trotuarele fără să întrebe dacă „vine primăria”. În Bacău, iarna era anotimp, nu știre.
Privind fotografia azi, parcă auzi scrâșnetul zăpezii sub tălpi și simți aerul tăios în piept. Era frig, da – dar era un frig curat, care îți colora obrajii și te făcea să apreciezi ceaiul fierbinte de acasă.
Pe atunci, iarna mai era iarnă. Și, odată cu ea, parcă și noi eram altfel: mai răbdători, mai apropiați, mai împăcați cu mersul lucrurilor, pas cu pas, prin ninsoare.
