În virtutea împletirii artelor cu generațiile care nu sunt condiționate de vârstă pentru a le aprecia calitatea în felul lor propriu, Centrul de Cultură „George Apostu” a găzduit și concentrat între cei patru pereți ai salonului său de marmură mai mult decât decernarea Premiilor Revistei de cultură „Ateneu”, o revistă la centenar, ci s-a transformat în nucleul unui timp încetinit, al literaturii, artei și al inimilor ce bat în spatele lor. Data evenimentului, desfășurat în cadrul Festivalului Național „George Bacovia” (BACFest), nu a fost întâmplătoare – în 17 septembrie 1881 s-a născut poetul, iar în 17 septembrie 2025 oameni s-au (re)cunoscut sub semnul acestuia.
Carmen Mihalache, directoarea Revistei de cultură „Ateneu”, înființată în anul 1925 de către pedagogul Grigore Tabacaru și poetul George Bacovia, a preluat cuvântul de început, mulțumind Centrului și publicului numeros. Misiunea sa din acea seară se poate rezuma la o frază vitală, și anume: „O revistă de cultură este și un laborator de creație”, iar sub deviza acestei idei, au fost oferite trei distincții ale Revistei: Premiul „George Bălăiță” pentru proză, acordat Ioanei Pârvulescu pentru romanul „Aurul Pisicii”, Premiul „Constantin Călin” pentru critică și istorie literară, ce i-a revenit Iulianei Miu, pentru cartea „Mircea Nedelciu. Un personaj principal” și Premiul pentru jurnalism cultural, destinat lui Leonard Popa.
Microfonul i-a revenit, apoi, domnului Marius Manta, profesor, jurnalist și critic literar, care, „împrietenit cu pupitrul”, a realizat o trecere aproape organică dintre amintirile sale legate de elevii săi din clasa a noua, „cu un pas înaintea altora în încercarea lor de a decripta, de a înțelege lumea prin care pășesc cu ajutorul limbajului artistic (…)” și debutul Iulianei Miu, amândouă avându-l în centru pe scriitorul Mircea Nedelciu. Prozatorul a fost un nume de referință al generației optzeciste, stins prematur din viață, la 48 de ani, dar care a amprentat indiscutabil curentul postmodernist românesc. Marius Manta a povestit cum, comparând unul dintre textele lui Mircea Nedelciu („Nora sau Balada Zânei de la Bâlea Lac”) cu cele ale lui Mircea Cărtărescu, elevii au optat pentru primul, pe care „îl simțeau probabil (…), știți, ca un soi de apartenență la acele limbaje artistice că are o ritmicitate proprie, simțeau mult mai bine disponibilitatea autorului de a jongla, de a sparge convenții, de a sări când într-un registru lexical, când în altul. Apoi le plăcea foarte mult ironia și autoironia intrinsecă.”, urmând concluzionările cuprinzătoare de retorici precum „cât de zână” este Zâna din scriere, sau „cât de eroi” sunt eroii contemporani.
Romanul Iulianei Miu este, în viziunea sa, recomandabil oricui, însă ideal pentru pasionații unei reprezentări contemporane a perioadei 80’-90’. Inițial teză de doctorat „pe care ulterior Iuliana Miu a adus-o aproape de o formulă critico-eseistică (…) un act de creație autentic”, cartea devine o prezentare meticuloasă, precum îngroșarea conturului ce alcătuiește portretul scriitorului Mircea Nedelciu, surprins, pe larg, în nuanțele spectrului profesional, colocvial și civic. Printre motivele pentru care opera trebuie citită, Marius Manta a menționat descrierea „legăturii indisolubile între autor, personaj și receptor”, sub semnul concepției lui Mircea Nedelciu conform căreia, într-o carte, „povestitorul, ascultătorul și eroul unei povești sunt co-proprietari.” Însuși autorul, „un om al cetății, un om prezent”, a făcut, în timpul său, un apel la „lectura participativă”, făcând trimiterea la convenția nescrisă dintre autor și cititor ce se realizează citind, astfel având loc o trecere la nivelul interacțiunii dintre „manipulator” și „manipulat” și ajungându-se la „un dialog între conștiințe”.
Următoarea replică a dialogului serii i-a aparținut directorului Bibliotecii Județene „Costache Sturdza”, scriitorul și criticul literar Adrian Jicu, despre Ioana Pârvulescu, nume „care nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare, (și care) reușește o performanță extrem, extrem de rară în literatura de astăzi (…) de a îmbina erudiția, știința de carte cu seducția discursului.”
Romanul de dragoste al Ioanei Pârvulescu, „Aurul Pisicii”, o „carte infuzată de melancolie”, s-a înfățișat drept cel mai recent exemplu al succesului acesteia, succes care „nu este o condiție suficientă, dar necesară”, provenit din „capacitatea rarisimă de a face istoria literaturii, trecutul, memoria (…) nu doar digerabile, ci chiar atractive și de a face cititorii să se topească în poveștile sale.” Caracterul imersiv al operelor scriitoarei, intimitatea inițierii în universul lor interior configurează motivul principal al atracției interesului celor tineri. Cu atât mai mult cu cât sistemul educațional actual ne forțează clișee pe limbă și în vârful stiloului, materia nefiind suficient de susceptibilă schimbării, să nu mai menționăm diversității. Adrian Jicu susține că literatura Ioanei Pârvulescu este o sursă a reîndrăgostirii de lectură, dar și „o rară invitație la autoscopie, la a ne privi în oglindă, fiindcă niciodată nu știm cu adevărat cine suntem.”
S-a vorbit apoi despre timp, dragoste și pisici. Despre cum romanul epistolar este „un fel de confesiune”, un „roman al tinereții scris la maturitate”, în care timpul este un personaj central și despre cum și de ce iubim pisicile. „Hai să vorbim despre cum torc pisicile.”, ne-a provocat domnul Jicu. „Torsul ăla emană o anumită energie (…) pisicile au această noblețe, au această capacitate de a se insinua în viețile noastre.” Analogia a culminat cu ideea conform căreia „cărțile Ioanei Pârvulescu torc (…) emană o vrajă, e ca un tors dintr-ăla care te prinde, fraza curge într-un anumit fel.” Titlul cărții, a cărui semnificație autoarea o prezintă sub forma unui răspuns pentru public, reprezintă o piatră înșelătoare, semiprețioasă, ce apare și într-o carte de-a lui Goethe. Prin descrierea acelui „joc de oglinzi, un joc între adevăr și iluzie”, Ioana Pârvulescu a făcut corelarea dintre prejudecata firii false a pisicilor și substratul semnificațiilor cărții.
Discursurile scriitoarelor premiate au încoronat, metaforic, evenimentul. Iuliana Miu a fost prima care a pășit în față, „toată emoție”: „Mă bucur mult că se întâmplă cu Mircea Nedelciu și că i-am auzit numele în seara asta (…) mă bucur că se întâmplă în orașul lui Bacovia. (…) Mă bucur foarte mult că, într-adevăr au fost niște discursuri, niște declarații de iubire, aș spune, nu pentru noi, autoarele, ci pentru literatură, pentru că simt că e aici o comunitate a celor care împart dragostea asta pentru literatură. (…) Mă face să duc mai departe (…) curajul – fiindcă a fost un act de curaj să scriu în maniera lui Mircea Nedelciu (…) Mulțumesc foarte mult.”
În continuare, conform Ioanei Pârvulescu, „există o vorbă (…) întâmplarea, spune un scriitor francez, pe urmele altor scriitori, este Dumnezeu călătorind incognito. (…) Și întâmplarea leagă niște lucruri astă seară aici.(…) Un lucru care m-a bucurat nespus este că sunt aici împreună cu fosta mea studentă Iuliana Miu și cartea ei este despre un om pe care l-am cunoscut destul de bine, Mircea Nedelciu. De altfel, eu am ales ‘Nora sau Balada Zânei de la Bâlea Lac’ pentru manualul de a noua.” După înșiruirea câtorva amintiri, autoarea a adăugat: „(…) Ce este grozav pentru un autor este că are cititori. Prezența dumneavoastră aici îmi dă încredere și în general orice întâlnire cu cititorii îți asigură o motivație, un mod de a merge mai departe. Uneori e prea presant, că nici nu termin bine o carte că mi se cere următoarea – eu nu scriu ca să scriu, scriu numai când simt nevoia și când se coace o carte. (…) Tot ce pot să vă promit este că voi încerca în continuare să scriu adevărat și cât pot eu de bine, nu pentru succes, nu pentru premii, deși sunt enorm de recunoscătoare de premii (…) nu pentru asta scriu, dar scriu pentru dumneavoastră (…) care vă aflați aici (…) pentru oamenii necunoscuți și pe care nu pot să-i țin minte nici după nume, nici după înfățișare și care, totuși, există acolo undeva și te străduiești să le faci viața o idee mai frumoasă dacă se poate… câteva minute, o seară, o oră (…).”
În final, discursul lui Leonard Popa a fost citit, în absența acestuia, de către Carmen Mihalache, printre gândurile sale aflându-se următoarele: „(…) acest premiu al Ateneului, care mă onorează, ar trebui să-l împart în două sau chiar în trei, odată cu cei care au acceptat să stea de vorbă cu mine, căci, evident, e o recunoaștere a interviului ca specie prin excelență jurnalistică și încă odată cu revista însăși, întrucât mi-a asigurat un spațiu de exprimare. (…)”
Evenimentul a rearanjat, ca de fiecare dată la astfel de întâlniri, decorul meu sufletesc, mi-a șoptit promisiunea unei realități mai bune, pline de artă, însă cel mai important – m-a ancorat la mine însămi, în prezentul trăit.
Cronică și fotografii: Daria-Andreea Apalane (clasa a XI-a), membră a grupei de performanță a Cercului de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău, voluntar Bac – Fest 2025, elevă la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu”
Mai multe fotografii, pe pagina Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Prof.coord. Laura Huiban
