Pe Dealul Botzos – zis și Ungurean –, la apus de biserica catolică din Valea Seacă, județul Bacău, stă tăcută o capelă ridicată în rugăciune și suferință, peste veacuri și războaie, printre vii, păduri și catini. Cu o altitudine de 441 de metri, locul e astăzi mai mult o legendă decât o destinație – dar una vie, una care încă se mai spune.
Iulian Bucur, de la Muzeul de Etnografie Bacău, spune ca Dealul Botzos apare pe hărțile habsburgice de la finalul secolului al XVIII-lea ca o culme împădurită, martoră tăcută a veacurilor trecute. În secolul următor, pădurea s-a retras sub securea viticultorilor, iar toponimul „Botzos” – adică „cu soc” – și-a pierdut sensul, înlocuit azi de arbuștii de cătină care cotropesc versanții. Dar ceea ce a rămas constant e caracterul sacru al locului.
Totul a început cu o cruce de lemn ridicată în vârf, semn de credință și speranță pentru comunitate. Când lemnul s-a prăbușit, a fost înlocuit, în 1879, cu trei cruci și o Cale a Crucii cu 14 stațiuni. Sfințirea a avut loc la 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului, hramul bisericii din Valea Seacă – dată care a devenit, în timp, sărbătoarea satului.
Capela inițială, ridicată în 1888, a fost un gest de devotament colectiv. Lutul și lemnul au fost donate de prințul Eugeniu Schönburg-Waldenburg, moșierul de la Hemeiuș, iar franciscanul Petru Neumann, ajutat de enoriași, a transformat vârful dealului într-un mic Calvar. Cu hram pe 3 mai – Inventio Crucis –, lăcașul invoca descoperirea lemnului sfânt la Ierusalim, întărind legătura spirituală cu franciscanii din Țara Sfântă.
Dar vânturile și ploile nu iartă. Capela din lut s-a dărâmat, iar micuțul clopot s-a pierdut prin istorie – unii spun că a ajuns în turnul bisericii ortodoxe din satul vecin, Bălțata.
Reconstruită în 1937 din piatră și cărămidă, capela are astăzi o boltă semicilindrică, ferestre arcuite și un turn discret care adăpostește clopotul și intrarea. În absidă, altarul din cărămidă, cu tabernacolul său simplu din lemn, a fost gândit pentru vechiul rit tridentin, cu preotul întors spre altar.
Picturile recente – Nașterea, Învierea și Sfânta Elena – întregesc atmosfera de reculegere. Hramul actual al capelei este pe 21 mai, de ziua Sfintei Elena, mama împăratului Constantin, în amintirea descoperirii Sfintei Cruci.
Dar istoria capelei nu se termină în cărțile bisericești. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un episod tragic s-a petrecut între zidurile ei. Un preot militar german, rămas singur să slujească, a fost împușcat de un localnic, partizan anti-nazist. L-au găsit prăbușit cu capul spre altar, în timp ce încă rostea rugăciunea.
Hărțile militare din 1941 arată tranșee și mici fortificații în jurul capelei. Azi, doar fotografiile aeriene mai ghicesc urmele trecutului: un zig-zag de tranșee colmatate și liniștea grea a unei istorii nespuse.
Capela Sfânta Elena nu e doar o construcție de piatră. Este un testament. Al credinței. Al jertfei. Al memoriei colective. Un loc unde crucea și istoria se întâlnesc la fiecare pas, printre ramuri de cătină și ecoul clopotelor care încă bat, nevăzute, în inima dealului.
Dacă ajungeți în Valea Seacă, căutați privirea liniștită a dealului Botzos. E acolo, privind spre apus.
Și poate, la ceas de seară, când vântul suflă printre frunze, veți auzi clopotul mic al unei rugăciuni care nu s-a stins niciodată.
