„Ne pleaca medicii“, se lamenteaza autoritatile. Ma intreb daca vreun oficial din Ministerul Sanatatii a stat vreodata de vorba, de la om la om, cu un tânar care, dupa 6 ani de facultate si cel putin 3 de rezidentiat, isi ia inima in dinti, lasa in urma familie, prieteni, lucruri, locuri dragi si porneste in necunoscut, pentru a fi doctor imigrant. Daca ar fi facut-o, sigur rezidentii nu ar avea salariul minim pentru angajatii cu studii superioare.
La Ministerul Sanatatii se depun lunar sute de cereri pentru eliberarea documentelor necesare muncii in strainatate. Sistemul sanitar sufera de sindrom autodistructiv: isi ejecteaza resursa umana. Printre medicii care aleg strainatatea sunt destui care au visat la aceasta si au urmat facultatea cu scopul de a obtine o diploma recunoscuta in UE. Multi nu au premeditat plecarea. Pur si simplu nu mai fac fata dezamagirii. Dr. Roxana M. este unul dintre dezamagiti. Ani la rând, când ii plecau in alte tari prieteni sau colegi, Roxana a spus categoric: “Eu nu voi pleca niciodata”. A fost de ajuns sa lucreze, ca rezident, intr-un cabinet de medicina de familie, pentru a lua cea mai neasteptata decizie.
Medicul de familie, veriga puternica a sistemului
Roxana a crescut intr-o familie in care iubirea si sprijinul s-au oferit neconditionat. “De aceea imi este atât de greu sa plec. Cu toate acestea, trebuie sa o fac, pentru fetita mea de doi ani si jumatate, pentru sotul meu si chiar pentru parintii mei. Ei sunt fericiti daca suntem noi fericiti.” Facultatea a fost grea si au dezamagit-o multe. Ar fi vrut sa devina medic pediatru, dar soarta a vrut sa fie medic de familie. “O specialitate dispretuita de multi profesori. Mereu ne spuneau la cursuri sau la examene ca ne ajunge ce stim, pentru ce vom fi noi, medici de familie. Si asta inainte sa alegem specialitatea!” Ca rezident, au uimit-o neincrederea, lipsa de respect a pacientilor si chiar a farmacistilor sau a medicilor de alte specialitati. “Se intâmpla sa vina un bolnav, sa-i dai o reteta cu medicamente obisnuite, dar potrivite pentru afectiunea lui. Iti arunca in fata: «Pai, asta stiam si eu sa iau». Altii, tot mai multi, sunt atât de saraci, de bolnavi, de nefericiti! Ma incarc si eu cu durerea lor si este imposibil, când ajung acasa, sa mai fiu omul care ar trebui sa fiu. Ma doare ca nu pot face mai mult pentru ei.” Si in Franta va ingriji bolnavi, dar colegii plecati ii spun ca este altceva. “Acolo, medicul de familie este, intr-adevar, veriga de baza a sistemului. Cabinetele sunt foarte bine dotate. Cele mai multe cazuri se rezolva de catre medicul de familie. Specialistii sunt recunoscatori când le trimiti un pacient, fiindca astfel câstiga si ei bani.”
„Vrem doar sa traim civilizat“
In tara ar trebui fie sa se angajeze la alt medic de familie, fie sa-si deschida un cabinet. In primul caz, ar primi un salariu modest. In al doilea, ar trebui sa cumpere un praxis (cabinet si lista de asigurati). Pentru aceasta ar avea nevoie de zeci de mii de euro. Ce va face in Franta? “Ne vom stabili in nord-est, unde sunt si alti colegi de-ai mei. Multi medici francezi ies la pensie si nu au cui lasa cabinetul. Tinerii lor nu prea aleg medicina (iar cei care o fac tintesc spre SUA, n.r.). Si acolo voi fi nevoita sa cumpar un cabinet”. Va face un credit, insa asta nu o sperie. Franta este o tara in care poti sa-ti faci planuri pe termen lung. “Si apoi, nu ne dorim ceva extravagant. Vrem doar sa traim civilizat, pentru copilul nostru. Si, mai ales, sa calatorim.” Roxana si sotul ei fac pregatire la franceza, pun bani deoparte, cumpara carti de povesti in limba româna, pentru ca fetita lor sa nu-si uite limba materna. “Singura mea teama este ca nu ma voi apropia de sufletul pacientilor mei francezi.” Ma indoiesc. Asteptând-o, l-am auzit pe un pacient cu colica biliara spunând ca i-a luat durerea cu mâna. Cu blândete si un zâmbet.
