Ovidiu Genaru este un lord al Poemului. Dar nu un lord despre care vorbește Poetul: ,,La mine pe-aici/sunt un lord de mahala”. Este un lord cu sânge albastru. Poemele sale nu sunt făcute. Îi locuiesc în gene. E un fericit: nu face decât efortul de a deschide fereastra genelor sale, pentru a oferi lumii splendoarea unui spectacol ideatic de-a dreptul cuceritor. ,,Terapia cu îngeri” (Editura Junimea, Iași, 2017, 277 pagini), antologia sa de poeme, debutează sub auspiciile unei mărturisiri de poveste: ,,După 80 de ani, relațiile mele cu îngerii s-au îmbunătățit considerabil…” Sună a proiect de mare tratat de pace. Dar ce frumos sună! Cred că nici îngerii n-au rămas nesimțitori la acest gând… Ioan Holban, în prefața ,,Cehov de Moldova”, așterne despre acest instinctiv-lucid-ludic toate vorbele cele frumoase ale acestei lumii în ,,care se joacă mereu aceeași farsă la teatrul deșertăciunilor…”
Poemele sale găzduiesc apocalipsa care deja nu mai are nevoie de previziuni nostradamusești: ,,Mama lumii a rămas vădană. Bunicul/exersează cu capra. Unchiul trăiește/cu noru-sa. Finul își pipăie mătușa./Taică-su și-a sedus nora./Cumătra/ se îmbârligă cu nașul. Cuscra se linge cu țapul./ Frate-su o spurcă pe/vară-sa. Nepoata e lesbiană cu fina./ Cumnată-sa naște la ghenă.//Poliția bate la ușă./Nu-i nimeni acasă./Toți sunt plecați în Spania.”(,,În peșteră”).
Ecourile din ,,Marele Inchizitor” dostoievskian fac statuie metafizico-genaristă Libertății pe care, înspăimântați, n-o lăsăm să se apropie de plăpânda noastră ființare: ,,Am deschis ușa coliviei: Hai du-te o implor.//Pasărea mea captivă bâjbâie spațiul/se izbește de transparente/plânge și-i este milă de libertate.//Hai fugi unde vezi cu ochii/Eu repejor voi sigila portița în urmă./Dar pasărea intră iar în carcera ei/ și lăcrimând își pune cătușa.// E fericită și cântă jelind/cântă ca noi/dorința de a fi afară.” (,,Pasărea și colivia”).
Autoportretul aduce aminte de Dali: ,,Că n-am metafizică și vai că întunericul meu/ar fi prea inteligent. Că mă ocup de nuduri./ Că nu atac marile teme. Că sunt prea artist/prea elaborat prea nu știu cum./Prea esopic. Prea intelectual. Asta e rău?/ Că practic o perfecțiune care dă de bănuit/că sigur Genaru ascunde ceva./Că sunt frivol. Că sunt galant/un decatlonist al literaturii./Un burlesc un senzual un hedonist. Un prozaic./ Un lucid caligraf./Un ante-postmodernist. Un clovn./ Și că aș fi ultimul mohican liric./Și că aș fi prea nominalizat./Ca să disimulez./Că din păcate sunt octogenar și nu optzecist/ adică eufemistic vorbind aș fi oarecum/ parțial postum./Că nu sunt destul de în viață./Că nu corespund cu mine însumi./Că ar trebui să fiu cu totul altcineva.” (,,Mi-au reproșat că sunt un ironic”) Chiar și unele dintre titlurile poemelor sale sunt adevărate poeme: ,,Anchetarea unei lacrimi”, ,,Proces-verbal al unei dimineți de vară”, ,,Poezia cu perle de pupăză”, ,,Moartea menajeră”, ,,Fund de secol”, ,,Blajinul haos”, ,,Poemul are rana lui”…
Cândva, în incinta fostului teatru de păpuși, cu un martor de care îmi este dor, Octavian Voicu, Ovidiu Genaru îmi spunea amar: ,,Ioane, nici măcar noi, cei care mai scriem, nu ne mai citim între noi…” Dar cititorii nu vor comite un asemenea păcat și cu ,,Terapia cu îngeri”… Ar fi mare păcat… Să participi la zămislirea unui mare tratat de pace cu îngerii este un grozav privilegiu al spiritului.
