În România contemporană, o realitate dureroasă dar adesea neglijată este prezența unui rasism subtil, dar persistent, cu caracter regional. Deși poate părea mai puțin evident sau brutal decât alte forme de discriminare, acest tip de rasism își are rădăcinile adânc înfipte în conștiința colectivă și în dinamica socială a țării.
Un aspect distinct al acestui fenomen este manifestarea sa în relațiile dintre diversele regiuni ale țării. Ardelenii, de exemplu, se consideră adesea ca fiind superiori moldovenilor sau muntenilor, în timp ce aceștia din urmă simt că sunt tratați cu superioritate de către cei din alte regiuni. Această dinamică toxică de superioritate și inferioritate nu este doar un fenomen întâmplător, ci este alimentată și întreținută de diverse mecanisme sociale și culturale, care au rădăcini adânci în istorie.
În primul rând, trebuie să recunoaștem că aceste atitudini discriminatorii nu apar în vid. Ele sunt rezultatul unui lung șir de evenimente istorice și procese sociale care au perpetuat și chiar au amplificat diviziunile regionale. De-a lungul timpului, liderii politici și elitele au folosit adesea aceste sentimente de superioritate sau inferioritate pentru a-și consolida puterea sau pentru a-și avansa propriile interese politice.
Un alt aspect crucial este că această formă de rasism regional se suprapune adesea peste alte forme de discriminare și diviziune în societatea românească. De exemplu, avem conflicte între tineri și bătrâni, între urban și rural, între dreapta și stânga politică. Aceste diviziuni se intersectează și se întăresc reciproc, alimentând astfel un ciclu de discriminare și animozitate.
Partea cea mai intrigantă și complexă a acestui etnocentrism social este că fiecare categorie care aplică o astfel de judecăți o face, conștient sau nu, într-un efort de a uita sau de a compensa propria discriminare la care este supusă.
De exemplu, un cetățean care se consideră superior unui alt cetățean pe motiv că face parte dintr-o regiune “privilegiată” sau dintr-o categorie “specială” poate face acest lucru în încercarea de a-și consolida propria identitate și valoare, pentru a contracara sentimentul de marginalizare sau de subevaluare pe care l-ar putea resimți din partea altor grupuri.
Astfel, discriminarea regională devine o modalitate de a canaliza frustrările și anxietățile individuale sau colective într-o formă acceptabilă de exprimare socială, oferind un sentiment iluzoriu de putere și control.
Pe românește, un tânăr care slugărește la corporație 12 ore pe zi încearcă să-și compenseze imaginea proastă despre el căutând o categorie socială pe care să-și descarce frustrările.
Ceea ce surprinde într-o societate care se presupune că aplică principiile Convenției Drepturilor Omului și politicile antidiscriminare ale Uniunii Europene este faptul că acest tip de comportament este acceptat și, cumva, chiar încurajat.
Și nu cred că este vorba doar de conformismul social, ci, probabil altceva, mai profund și mult mai coordonat de găsim astfel de incidente inclusiv în campaniile electorale, de ajung matematicienii să se lupte cu usturoiul…
