Astăzi, când mă voi referi la învățământul românesc, n-am să vorbesc despre lipsa supleței acestuia sau despre procedurile desuete ale dascălilor ori despre problemele de subfinanțare. Nici măcar nu o să mă opresc asupra duzinelor de miniștri care s-au ocupat de „sistem” din ’89 încoace, nici a corupției care a vaporizat nu mai știm câte milioane, poate miliarde….
O să-mi amintesc, în schimb, cu nemăsurată plăcere și o neprefăcută emoție, despre prima mea zi de elev, e drept, petrecută în plin avânt al comunismului. Mă credeți că acea zi avea un miros specific, unul pe care îl redescopeream de fiecare dată când reluam cursurile, în toamnă, pe la mijlocul lui septembrie? Totul mirosea a… cerneală, a coperți de caiete ori a creioane chinezești. Și musai a Palux – soluția pe care o aplicau pe parchetul mereu rașchetat din clasa de curs.
Îmi amintesc și cum mirosea… pasta de pix sau lipiciul ăla prost care mai mult mă mudărea decât își făcea treaba (am gustat din ambele!!!). Dar radiera, mai știe cineva ce parfum avea? Sau hainele cele noi pentru școală? Mie mama mi le spăla pe cele din anul precedent – evident, care mi se mai potriveau -, îmi scrobea, obligatoriu, cămașa (cu făină de grâu, când nu mai aveam apret din comerțul de stat), apoi mi le călca pe toate. Și astea aveau un miros pe care veci n-am să-l uit! Cum n-am să uit nicicând parfumul „București” pe care-l folosea tata de fiecare dată când mă conducea la școală, nici pe cel al învățătoarei (de care eram aproape îndrăgostit, fără ca măcar să-mi dau seama că ăsta ar fi fost sentimentul revederii cu ea). În fine, anii mei de școală primară aveau… miros.
Acel miros! Credeam că anul ce urma să-l petrec pe băncile școlii avea să mă ducă pe un tărâm magic. Serios! Nu exista vreun personaj din manualele școlare (v-amintiți mirosul lor?) pe care să nu fi dorit să-l urmez în viața reală, atât de cucerit eram de ele. Macaragiu, cel mai des. Și tată. De fată. Pe prima n-am avut-o, dar despre a doua, atât vă spun: sunt binecuvântat.
