Pe 16 februarie 2013, Dumitru Sechelariu, fostul primar al Bacăului între anii 1996 și 2004 și finanțatorul, vreme de două decenii, al FCM Bacău, trecea în eternitate. La zece ani distanță de la dispariția lui Sechelariu, prietenul său, antrenorul Gheorghe Poenaru dă timpul înapoi, reînviind vremuri care nu vor mai învia însă niciodată

Astăzi, 16 februarie, se fac zece ani de când Dumitru Sechelariu, fostul primar al Bacăului și finanțatorul FCM Bacău s-a ridicat la ceruri. La un deceniu distanță, amintirile au parfum de Kouros, contururi ca de fum, fum de Muratti și, mai presus de toate, gustul unor victorii care așezau Bacăul lui Sechelariu și al nostru peste Steaua București și CFR Cluj, peste Dinamo și Rapid, peste Craiova și Farul Constanța. O bună parte din aceste victorii au fost obținute cu Gheorghe Poenaru pe banca tehnică a „galben-albaștrilor”, Poe fiind (la fel ca și în cazul lui Cristi Popovici), antrenorul care a avut cea mai lungă colaborare cu Seche: între 1999 și 2001, între 2001 și 2002 și între 2009 și 2012. Despre Ghiță Poenaru, Seche spunea că „îmi este ca un frate”.  Iar (cu) asta chiar că spunea tot! În această zi comemorativă, „fratele Ghiță” dă timpul înapoi.

-Domnule Poenaru, care este primul lucru care vă vine în minte legat de Dumitru Sechelariu?

-Până să-mi vină în minte o întâmplare anume, uite că-mi vin în ochi câteva lacrimi. Așa cum în februarie 2013 refuzam să cred că Dumitru Sechelariu nu mai este printre noi, astăzi, când stăm de vorbă despre el, nu-mi vine să cred când și cum au trecut zece ani de când a părăsit această lume. S-a stins prea repede. Asta și pentru că a ars din plin.

-Când l-ați văzut ultima oară înainte de a se stinge?
-Înainte de a pleca la clinica din Viena. Și nu mă gândeam că aceea va fi ultima nostră întâlnire. Îmi spuneam că se va putea trata, că se va vindeca… Cu câteva luni mai devreme, asta era prin toamna lui 2012, mă sfătuia să las la o parte fotbalul- eram antrenor la Roman- și, având în vedere că aveam, la rândul meu, probleme cu inima, să ne internăm împreună. Relația mea cu el a fost una deosebită, de o prietenie sinceră și adâncă.

-Cum a început această relație de prietenie? Mai țineți minte prima întâlnire cu el?

-Eu antrenam la Petrolul Moinești, cu care promovasem în liga secundă, iar el era primarul Bacăului și cel care conducea pe FCM Bacău într-o perioadă foarte fastă pentru fotbalul băcăuan. La un moment dat, a venit să vadă un meci al Moineștiului, iar după joc m-a oprit: „Vezi că sunt cu ochii pe tine”. Sincer, m-a pus în încurcătură.  M-am gândit că am făcut ceva aiurea. Dar imediat a continuat: „Te monitorizez pentru că într-o zi te voi aduce să antrenezi echipa Bacăului”. Asta se întâmpla în primul an de B al Moineștiului, în 1996-97.

-Și în iunie 1999 ați venit la FCM Bacău. Mai întâi ca secund al lui Florin Halagian, iar după nici două luni, ca antrenor principal în locul lui Hala.

-Așa este, dar vreau să fac o paranteză. În august 1996, deci înainte de discuția pe care am amintit-o, Bacăul a reușit acea victorie fabuloasă despre care toată lumea pomenește și azi: 5-1 cu Steaua, în Ghencea. Țin minte că meciul a fost sâmbătă seara. În dimineața aceea, Moineștiul meu a bătut cu 3-1 la Brașov, pe Metrom, într-un joc în care portarul nostru, Dan Moței a apărat două lovituri de la 11 metri și, culmea, a înscris și un gol, dintr-o degajare de 80 de metri! Toată lumea prezentă la meciul de la Brașov spunea că așa ceva vezi, probabil, o dată, la 50 de ani. Ei bine, seara, întreaga Românie fotbalistică a asistat la ceva pe care, mai mult ca sigur, îl vezi o singură dată în viață: acea victorie din Ghencea. Și, ca să închei paranteza, nicio clipă nu mi-a putut trece prin minte că, după trei ani, eu aveam să antrenez acea echipă a Bacăului. Lucrul acesta i-l datorez, evident, lui Dumitru Sechelariu. Am venit ca secund al lui Halagian, iar în cele două luni în care am lucrat cu nea Florin, am învățat foarte multe. Chiar dacă nu aveam niciun fel de experiență la Liga I, mă simțeam pregătit să fac față acestei provocări, mai ales că atât Sechelariu, cât și Gică Chivorchian, care era președintele clubului, m-au asigurat de întreaga lor susținere. Și am debutat cu un 0-0 acasă, contra Rapidului care tocmai luase titlul de campioană cu Mircea Lucescu.

-Care credeți că a fost cea mai importantă victorie a Bacăului cu dumneavoastră pe bancă?

-Dacă întrebăm o sută de oameni care au prins acele vremuri, am convingerea că toți o sută vor indica acel 4-2 contra lui Dinamo, încununat de foarfeca lui Cursaru, care a ajuns să ruleze pe CNN.

-Puteți să redați vreo întâmplare cu Seche de după acel 4-2 contra lui Dnamo?

-Ceva special, nu-mi amintesc. Știu doar că și el, ca și noi, era extrem de bucuros. Am să spun, în schimb, un lucru pe care nu-l știu mulți: în acel retur în forță din 2002, victoria de care s-a bucurat cel mai mult Doru Sechelariu a fost alta: un 3-2 reușit la Constanța, în fața Farului, la doar patru zile după succesul cu Dinamo.

-Cu un sezon mai devreme, Bacăul pierduse „barajul” cu Farul, iar acum…

-Iar acum ne luam revanșa. Pierzând „barajul” din 2001, noi am retrogradat, însă, după cum se știe, Sechelariu s-a dat peste cap și a reușit să cumpere locul de primă ligă de la Baia Mare. La un an distanță, învingând cu 3-2 la Constanța, o trimiteam noi pe Farul în B. Practic, atunci i-am retrogradat pe constănțeni. În seara dinaintea partidei, dar și în ziua meciului, cei de la Farul au încercat să ne sensibilizeze, dar Seche a fost inflexibil: „Să vadă și ei prin ce am trecut eu”. După ce am câștigat, cu un gol marcat în prelungiri, el era cel mai fericit dintre noi toți.

-Anul ăla i-ați retrogradat și pe cei de la Petrolul.

-Exact. Ploieștenilor le-a fost fatală înfrângerea de acasă, cu noi: 0-1. Și cu Petrolul aveam un cont deschis din sezonul precedent. Vorbesc de acel 1-2 din returul lui 2001. Cu portarul nostru, Anton, urcat în atac, la două cornere succesive, în prelungiri, la scorul de 1-1 și cu Petrolul care a înscris golul victoriei, pe contraatac, în poarta goală. Ei bine, un an mai târziu, în primăvara lui 2002, i-am bătut, așa cum spuneam, cu 1-0: gol marcat de Cursaru la o diagonală a lui Iftodi.

-Ce v-a zis Seche după victoria de la Ploiești?

– Mai relevant e ce-mi spusese înainte de a ne deplasa la Ploiești: „Ghiță, tu știi bine că eu nu las datoriile neplătite”.

-Atât de mult îl afectase acea înfrângere din urmă cu un an?

-Păi, ne băgase pe jumătate în B. Hai să povestesc încă o chestie după înfrângerea cu Petrolul din 2001. Nu prea e de scris, dar…

-Scandalul cu arbitrul Zotta?

-Nu, altceva. După cum spuneam, eșecul ne diminuase serios șansele de salvare. Firește, eram cu toții negri de supărare. Făceam calcule, căutam soluții și, la un moment dat, țin minte că Sechelariu m-a sunat: „Ghiță, vino până la mine că avem treabă împreună”. Eu m-am gândit la ceva legat de echipă, dar el avea altceva în gând și anume o petrecere la Slănic, cu lăutari și tot fastul: „Ca să ne mai treacă din supărare, Ghiță”. La un moment dat, îmi amintesc că a pufnit în râs: „Auzi, Ghiță, care ne vede acum petrecând la modul ăsta și nu știe prin ce trecem noi, ar putea crede că am luat campionatul. Când colo, noi suntem cu un picior în groapă”. Normal că m-a pufnit și pe mine râsul. Și m-am mai înviorat; avea el darul ăsta de a-ți ridica moralul, uneori cu un simplu zâmbet.

-Chiar, care considerați că a fost principala calitate a lui Dumitru Sechelariu?

-Faptul că se achita de promisiuni. Din punctul ăsta de vedere era de o corectitudine pe care eu nu am prea întâlnit-o. Se știe cum sunt de regulă politicienii: promit și uită. Seche se ținea de cuvânt. Ca să-ți dau un singur exemplu: Sechelariu s-a angajat la un moment dat să achite o sumă importantă de bani lui Eugen Baciu- jucătorul care a făcut obiectul acelui litigiu cu Steaua lui Becali. Nu era nimic scris, era doar o promisiune verbală, dar o promisiune de care Dumitru Sechelariu s-a achitat, cu toate că, la vremea respectivă, întâmpina dificultăți financiare serioase. Și ăsta e doar un exemplu.

-Și care credeți că…

-Numai puțin. Aș vrea să mai scot în evidență o mare calitate a lui Seche: bunătatea sufletească. Poți să scrii că un om cu un suflet mare și bun ca al lui se naște odată la o sută de ani. A ajutat pe mulți, pe foarte mulți, dar, din păcate, nu foarte mulți i-au fost recunoscători.

-Care era principalul său defect?

-Cred că orgoliul. Orgoliul l-a costat mult, după cum tot orgoliul, de ce să nu o recunoaștem, l-a ajutat să facă lucruri remarcabile în acele vremuri. Uite cum arată azi Bacăul ca oraș, nu doar din punct de vedere al sportului și al rezultatelor! Poate să se supere pe mine cine s-o supăra, dar nu cred că există termen de comparație. Sau cum arată azi stadionul… E o rușine, o mare rușine! Am ajuns singurul oraș din Moldova fără un stadion funcțional. Botoșaniul, Piatra, Suceava, Vasluiul, Focșaniul, toți ne-au luat-o înainte. Noi am rămas cu o ruină, ruina unui stadion care, în primii ani 2000, era în primele trei stadioane din țară ca dotări.

-Ce nu-i plăcea lui Seche?

-Să-l înfrunți. Eu o mai făceam, iar de multe ori ajungea să-mi dădea dreptate. Dar nu imediat! Treceau ore sau poate chiar zile, dar avea puterea să recunoască atunci când greșea. Cel puțin așa făcea de regulă față de mine.

-Vă fac o destăinuire. În aprilie 2012, în ultimul sezon al FCM Bacău, Sechelariu a decis să vă  înlocuiască din funcția de antrenor, motivând că-și dorește un joc mai spectaculos din partea echipei și că varianta cea mai bună este aducerea lui Cristi Popovici. L-am întrebat dacă nu se simte în culpă- din punct de vedere uman, nu neapărat fotbalistic- față de dumneavoastră. În linii mari, mi-a dat următorul răspuns: „Eu sunt convins că am dreptate, dar, chiar dacă greșesc, Ghiță mă va ierta. Și știi de ce? Pentru că el îmi este ca un frate”.

-La fel pot spunea și eu, cu mâna pe inimă: Dumitru Sechelariu a fost, pentru mine, ca un frate. Ne-au apropiat foarte multe lucruri, nu doar fotbalul.

-De ce credeți că a ținut atât de mult la dumneavoastră?

-Pentru că am fost întotdeauna curat în raporturile cu el. N-am fost niciodată duplicitar în relațiile cu cei din jur. Așa mi-e firea, iar el aprecia mult felul meu de a fi.

-Asta a contribuit, cu siguranță, și la faptul că, la fel ca și în cazul lui Cristi Popovici, sunteți antrenorul cu care a avut cea mai lungă colaborare. Și rămâneți antrenorul de care se leagă ultimul rezultat major al FCM Bacău: locul 6, din 18 echipe, în prima ligă, în 2001-2002.

-Interesant este că alt sezon cu mine pe banca echipei i-a adus lui Dumitru Sechelariu cea mai mare satisfacție din acei ani. Și nu-i vorba de Liga I. Mă refer la ediția 2010-2011, pe care am disputat-o în Liga a III-a, acolo unde FCM Bacău fusese retrogradată la masa verde, cu un sezon înainte, ca urmare a deciziei municipalității de a retrage echipa din campionat cu o etapă înainte de final. După cum mulți dintre iubitorii fotbalului băcăuan își amintesc, în acel sezon de C, FCM Bacău s-a bătut la promovare cu echipa Primăriei, proaspăt înființata Sport Club.

-Și pentru care administrația Stavarache a tocat, încă de la liga a treia, unde a bătut pasul pe loc, vreme de trei ediții, milioane de euro.

-Asta în timp ce FCM Bacău, cu resurse financiare mult mai modeste, a promovat din primul an, câștigând duelul cu Sport Club. Ei bine, în vara lui 2010, înainte de a începe campionatul în care am dus și câștigat lupta pentru promovare cu echipa Primăriei, am făcut un pact cu Dumitru Sechelariu: să readucem pe FCM Bacău în liga secundă. „Sunt convins sută la sută că vom promova”, mi-a zis Seche, care, deși avea dificultăți financiare, a asigurat toate condițiile pentru ca echipa să-și atingă obiectivul. Ei bine, înainte de finalul campionatului, când noi aveam asigurată promovarea, știi ce mi-a zis Sechelariu? „Băi Ghiță, n-am crezut nicio clipă că o să putem termina în fața Primăriei, la cât bănet s-a băgat la echipa aia”. I-am zis: „Păi nu spuneai dumneata în vară că ești sigur sută la sută că vom promova?”. La care el: „Ziceam, ziceam, dar nici eu nu credeam ce ziceam”. Acea promovare a fost o mare reușită și pentru Dumitru Sechelariu, și pentru mine, și pentru echipă și pentru toți suporterii adevărați ai Bacăului.

-Aveți idee care să fi fost fotbalistul pe care Sechelariu l-a iubit cel mai mult?

-Eu zic că pe Daniel Scânteie. Și pe finul lui, Cristi Ciocoiu. Sigur, el a ținut la toți- știu că avea o simpatie aparte pentru Narcis Răducan și Andrei Cristea, de exemplu- dar cred că la Scânteie și la Ciocoiu a ținut cel mai mult.

-Cum încheiem interviul nostru?

-Spunând că fotbalului băcăuan, că despre fotbal am vorbit cel mai mult în acest interviu, îi lipsește un om ca Dumitru Sechelariu, capabil să-i unească pe toți în jurul său.

Dan Sion

Dana Cristina Călțaru, medic primar, doctor în științe medicale, fost șef secție Oftalmologie a Spitalului Județean de Urgență Bacău, actualmente manager interimara al SJU, a fost o prezență discretă în mass media. Bunul său renume a rezultat din calitatea actului său medical, a fost o ca o reclamă purtată din gură în gură de la un pacient la altul. De curând, dna. Câlțaru a fost numită manager interimar la Spitalul Județean de Urgență Bacău, o instituție vitală pentru toți băcăuanii. De aceea, cititorii noștri trebuie să știe cine va răspunde, în bună măsură, de sănătatea lor.

Oftalmolog din întâmplare

–    Ce v-a făcut să vă îndreptați pașii către o specializare atât de pretențioasă?

–    O întâmplare absolut banală. Se pensionase o doamnă doctor care era specialistă în acestă ramură la spitalul din Onești. Și pentru că familia mea era în Onești și voiam să ajung medic rezident acolo, am optat pentru această specialitate. Fără să bănuiesc ce complexitate și ce provocare continuă este oftalmologia. Și este provocare continuă datorită dezvoltării accelerate a tehnologiei în domeniu, apariției unei tot mai performante aparaturi de investigație, de intervenție chirurgicală și, implicit, a unor noi tehnici chirurgicale.

–    Chirurgia oftalmologică a fost mereu una de înaltă finețe. Dar nimeni nu se naște practician, așa că trebuie învățată. Dvs. când ați operat pentru prima dată?

–    După terminarea facultății am făcut un an de stagiatură, apoi am dat examen de rezidențiat. Am făcut rezidențiatul și apoi am început să operez, prin ’95-’96. La Onești. La Bacău am venit în 2007, când am dat examenul de intrare în spital. Apoi am dat mai multe examene de șef de secție. Asta pentru că la anumite intervale posturile de șef de secție se scot la concurs și se face și o verificare a nivelului științific al celor care aspiră la funcție, dar și a indicatorilor economico-financiari a activității pe care au depus-o acolo. Avem un contract de administrare și trebuie să demonstrăm că suntem capabili să îmbunătățim serviciile, să le diversificăm, să fim profitabili. Eu m-am străduit să aduc în secție aparatură performantă și am și reușit. Cred că suntem, ca dotare, la nivelul clinicilor universitare din țară. Și ca să dezvolt acest subiect, investițiile au avut mai multe surse de finanțare: fonduri europene, de la Consiliul Județean și din alte surse atrase de echipa managerială condusă de dl. Adrian Popa.

–    Cât de mult diferă cum vă faceți meseria acum, față de cum o practicați la terminarea facultății?

–    Diferă enorm, pentru că tehnologia a progresat enorm. De exemplu, tehnica chirurgicală pentru chirurgia cataractei a dezvoltat aparatele cu ultrasunete, care ajută la fragmentarea cristalinului, în felul acesta scăzând timpul de intervenție, micșorând incizia, ducând la un timp de recuperare mai scurt și cu riscuri mai mici. Practic, rezultatul intervenției devine mult mai predictibil.

–    Și cum se făcea înainte?

–    Se deschidea ochiul, se făcea o incizie de o anumită dimensiune, după – trebuia puse fire de sutură, pacientul trebuia să stea pansat o perioadă mai lungă. Acum, primește pansamentul doar pentru o zi, iar apoi este independent aproape sută la sută să-și reia traiul normal, să lucreze.

–    Cum se deprindeau tehnicile chirurgicale în oftalmologie? Dvs. cum le-ați deprins?

–    Există o curbă de învățare. Dar, fiecare cu norocul lui. La mine a fost o chestiune de perseverență, de mare dorință de a depăși piedicile. Am învățat mai mult singură, desigur, observându-mi profesorii la lucru. Iar apoi, prin practică, am căpătat experiență.

–    Experiența o împărtășiți, la congrese, cursuri…?

–    Sigur că da! Este chiar o onoare pentru mine și toți colegii mei să prezentăm, în numele Spitalului Județean Bacău, ceea ce am reușit. Am avut lucrări despre tehnici, rezultate, reușite… Secția noastră are un nivel bun.

„Depășim multe secții de oftalmologie din țară”

–    Comparativ cu echipele din celelalte 40 de județe, cum stați?

–    Eu cred că da și că la momentul actual depășim multe secții de oftalmologie din țară. Asta și pentru că în Bacău suntem la un nivel de pregătire foarte bun, colegii mei și cu mine. Și m-am străduit în sensul acesta, dând fiecăruia un culoar să învețe, să se perfecționeze continuu.

–    Există operații care nu se pot face în Bacău și v-ați dori să se facă?

–    Da, intervențiile pentru chirurgia retinei. Dar așteptăm să se încheie specializarea unora dintre colegii noștri care își doresc să ajungă la acest grad de performanță. E nevoie de timp și de răbdare, de respectarea acelei curbe de învățare, lucru deloc ușor.

–    Puteți spune care a fost cel mai dificil caz pe care l-ați rezolvat sau care v-a impresionat cel mai tare?

–    În general, cazurile de care spuneți sunt cele cu traumatisme, fiindcă ne implică emoțional. Îmi aduc aminte că a venit într-o noapte un copil de vreo 18 ani. Se urcase băut la volan și a intrat cu mașina într-o căruță cu lemne, alegându-se cu ambii ochi praf. A fost o muncă extraordinară și de multe ore să reconstituim, ca să poată avea o vedere utilă, să nu devină infirm, pentru că era foarte tânăr. M-am întrebat ce s-a mai întâmplat cu el, pentru că nu a mai revenit după aceea în spital. L-am întâlnit de curând și am înțeles că acum conduce o mașină. Adică s-a rezolvat.

–    Există în societate tot felul de discuții legate de diagnosticele greșite puse de medici și mulți din public acuză că sunt dese astfel de cazuri. E valabil și pentru oftalmologie?

–    Nu, sunt foarte rare. Nu prea am întâlnit astfel de cazuri. Nu asta este marea problemă în oftalmologie, ci întârzierea cu care ne sunt trimiși anumiți pacienți. Diagnosticul cu care îi preluăm este corect, dar pacienții ajung cam târziu. În astfel de situații, încercăm să recuperăm timpul printr-un tratament imediat.

Controale: copiii – de la 3 ani, adulții – la fiecare doi ani

–    Dacă este să vorbim despre timp, când ar trebui copiii să facă un control oftalmologic. Când ar fi cel mai potrivit? Dar la vârstnici?

–    Primul control pe care îl fac copiii este la o lună de la naștere. Dar, categoric, nu este pentru acuitate vizuală. După aceea, în jurul vârstei de 3 ani și jumătate este bine de mers și de făcut un control, asta dacă nu cumva părinții deja sesizează o problemă, cum ar fi un strabismul. Pe la 4 ani jumătate sau 5, ar mai fi nevoie de un control. Și cât timp va fi școlar, mai trebuie monitorizat din când în când, pentru că poate să apară acea miopie școlară, determinată și de utilizarea în exces a computerului, laptopului sau tabletei. Vârstnicii, cam o dată la doi an ar trebui să facă un examen complet, care să includă măsurarea tensiunii intraoculare și examinarea fundului de ochi.

–    Cu ani în urmă, cam un singur elev dintr-o clasă avea nevoie de ochelari. Acum, cam unul singur nu are. Au aceste device-uri un efect atât de distructiv?

–    Categoric, au. Dar mai există acum și o adresabilitate crescută, adică a crescut considerabil numărul oftalmologilor, iar lumea a devenit mai conștientă că trebuie să se controleze și trateze. Erau și înainte mai multe cazuri decât în aparență, dar copiii ajungeau mult mai rar la oftalmolog.

„Nu există medic care să nu fi făcut sacrificii”

–    Cum ați reușit să echilibrați activitatea profesională cu viața de familie?

–    Sacrificând, într-o măsură, viața de familie. Reducând din timpul în care trebuia să fiu cu copiii. Mă rog, am încercat să mențin un echilibru. Dar mi-aduc aminte cât de greu mi-a fost când fetița mea avea doi ani și jumătate, iar eu plecam la rezidențiat, și fetița mea alerga după tren, plângând. Și mi se rupea inima. Dar… Au fost sacrificii și eu cred că nu există medic care să nu fi făcut sacrificii. Mai ales în conjuncturile pe care le-am prins. A existat o perioadă grea, în care medicii erau destul de prost plătiți, dar era obligatoriu să avem mereu acele cursuri de educație medicală continuă. Și nu numai cerințele forurilor superioare te împingeau la educație continuă, ci mai ales te mâna din spate această dezvoltare tehnologică de care spuneam. Trebuia să te menții în trend cu utilizarea aparaturilor noi, cu investigațiile și cu noile tehnici chirurgicale. Dar, pentru asta, congresele costau bani, la fel și deplasările sau cărțile… Nu pot să mă plâng, dar nu a fost ușor pentru noi. Acum, e mai bine pentru medici, mai simplu.

–    Copiii dvs. merg pe același drum?

–    Băiatul meu este rezident oftalmolog în anul al doilea, la București. Fetița a făcut Dreptul și lucrează într-o multinațională. Ea a ales alt drum decât medicina. Mă bucur că am intrat cu fiul meu într-o sală de operație – el deocamdată doar asistă. Dar este pe mâini bune, învățat de foștii mei colegi, care sunt acum profesori universitari, conferențiari… Sper să aibă un drum mai ușor decât al meu și să performeze mai mult decât mine.

–    Cum împăcați îndatoririle manageriale cu activitatea de chirurg, la care nu ați renunțat?

–    Greu! Acum învăț! A trebuit să renunț la o mare parte din activitatea pe care o desfășuram în privat, deoarece aș fi fost în incompatibilitate cu funcția de manager al Spitalului Județean, chiar și interimar, cum sunt eu. Așa că îmi împart timpul între intervențiile chirurgicale la pacienții care vor ca eu să îi operez și activitățile manageriale. Învăț de la colegii mei din echipa managerială și de la fostul manager, care are generozitatea de a mă sprijini. Fără ajutorul lor, chiar nu știu dacă aș putea. Când merg pe lângă spital și văd cât e de mare, mă sperii puțin.

–    Cum vă ajută experiența de medic în management?

–    Este un avantaj, dar și un dezavantaj. Ai tendința să fii apropiat de colegii tăi, pentru că le cunoști foarte bine problemele și îi cunoști de 15 ani. Pe de altă parte, ai datoria să fii mai rece și să privești situația din spital și din punct de vedere economic sau din punct de vedere al pacienților. Iar atunci canalizezi mai multe energii către porțile de intrare în Spital, cum ar fi UPU sau Ambulatoriul. Totul pentru ca timpul de așteptare la consultații sau la tratament să fie cât mai mic, iar pacienții să fie mulțumiți. Trebuie să am în vedere că fiecare vine la spital apăsat de propria lui suferință. Nu este ca și cum ai sta la coadă la bancă. La fel, la UPU, e normal ca fiecare om să-și considere propria suferință ca fiind prioritară, deși nu avem capacitatea de a-i băga pe toți în față. De aceea, trebuie multă diplomație și răbdare din partea întregului personal medical. Asta doresc să fie o constantă a noastră. Și mai precizez că eu văd acest proiect ca o datorie pe care o am față de Spital, nu ca pe o cunună de lauri. Este extrem de serios și de important ce se întâmplă într-un spital. E imperios necesar să meargă bine, de aceea încerc să iau modelul altor colegi care sunt și medici, și manageri de succes.

–    Aveți un model concret?

–    Desigur, cel mai apropiat și bun este al dlui. dr. Cotârleț, de la Moinești, care conduce de mult timp un spital care merge foarte bine. Și sigur că este un model pentru noi.

SJU Bacău se dezvoltă în continuare!

–    La ce schimbări în bine ne putem aștepta în următoarea perioadă, la SJU Bacău?

–    Sunt proiectele deja demarate. Cum ar fi integrarea clădirii Spitalului Municipal în Spitalul Județean, într-un timp mai scurt decât este prevăzut în proiect. Ne dorim să terminăm șantierele începute, în primul rând de la Pediatrie, clădirea în care va funcționa Chirugia Pediatrică. La fel, și pentru Recuperarea Pediatrică. În planul activității, mi-aș dori ca pacienții să fie mulțumiți, dar nu numai de actul medical, ci și de felul în care se rezolvă formalitățile lor. În momentul în care au toate actele necesare, la noi trebuie ca totul să meargă foarte repede, cu promptitudine și amabilitate. Dar, fac o paranteză, de multe ori pacienții vin fără hârtiile necesare și nu putem să ne ocupăm de ei. Pentru că și noi suntem verificați și trebuie să decontăm legal toată activitatea noastră. Suntem întrebați, în folosul cui și de ce așa? Or, unii pacienți vin fără măcar un act de identitate, ca să nu mai vorbim de altele. Reluând, ca manager interimar nu pot să am o viziune pe termen lung, dar continuăm proiectele dlui. Adrian Popa, care a fost un manager foarte bun și care este regretat de mine și de majoritatea colegilor mei.

–    Se tot vorbește că sistemul medical românesc este în criză de personal. Nu sunt medici suficienți, nu sunt asistenți suficienți…

–    Această problemă nu va fi rezolvată niciodată într-o manieră totală. Mereu va fi loc de mai bine. Dar, la noi, au fost acoperite aproape toate specialitățile și ne îmbunătățim structura în continuare. O să avem și un hematolog, un chirurg cardiovascular sau mai mulți și ne gândim și la cardiologie intervențională, adică ne dorim să fim în pas cu alte spitale. Totul pentru ca pacienții să poată fi tratați aici, să nu fie nevoiți să plece în altă parte, decât în cazuri extreme. Iar pentru acele cazuri, avem heliportul, care pentru unii a fost controversat, dar care a salvat deja vieți. Iar asta contează cel mai mult.

–    Există în toată țara această problemă a agenților patogeni intraspitalicești. În Bacău e chiar mai mult, a devenit o legendă înfricoșătoare de-a lungul anilor. S-au făcut pași înainte în combaterea acestor infecții căpătate în spital?

–    Există un interes deosebit pentru raportarea infecțiilor nosocomiale, iar colegii noștri de la serviciul de prevenire a acestor infecții muncesc foarte mult pentru a le depista și limita. Și trebuie precizat că nu există în lume un spital fără astfel de agenți patogeni. Dar, peste tot, este o muncă grea să le limităm cât mai mult posibilitatea de a-i contamina pe pacienți. La noi, la Bacău, situația este la același nivel cu spitale care au o reputație foarte bună. De fapt, nu a fost niciodată la nivelul atât de rău pe care l-au trâmbițat unii.

Marius FUNDULEA

Primăria Bacău a transmis asociațiilor de proprietari o notificare cu privire la obligațiile pe care le au de la apariția Legii 212/2022, privind unele măsuri pentru reducerea riscului seismic al clădirilor.

Potrivit normelor de aplicare a legii sus-menționate, asociațiile de proprietari au obligația (la fel ca și proprietarii clădirilor, persoanele fizice sau juridice) să asigure urmărirea comportării clădirilor din proprietate sau administrare pentru a identifica din timp degradările care pot conduce la diminuarea aptitudinii în exploatare, dar și să expertizeze tehnic clădirile pentru a vedea rezistența mecanică și stabilitatea, după ce au observat degradări, în vederea încadrării într-o clasă de risc seismic și fundamentarea unor măsuri de intervenție.

Legea obligă asociațiile să transmită în termen de 30 de zile concluziile raportului de expertiză tehnică și încadrarea într-o clasă de risc, nu doar către primărie, ci și ANCPI, pentru a nota în cartea funciară rezultatele.

„Dacă la parterul blocurilor funcționează spațiile comerciale, proprietarii acestora trebuie să contribuie, alături de locatari, la susținerea costurilor expertizării”, a declarat primarul Lucian-Daniel Stanciu-Viziteu.

Toate aceste informații trebuie să ajungă la fiecare proprietar, în special prin intermediul adunărilor generale obligatorii la început de an și la care cred că e important să participați. Expertizele tehnice se vor face din fondul de reparații.

Blocurile construite înainte de 1978 și înscrise într-o categorie de risc pot fi incluse în Programul național de consolidare a clădirilor cu risc seismic ridicat.

„Am cerut asociațiilor să ne transmită expertizele tehnice efectuate în baza Codului de proiectare seismică în vigoare la data efectuării expertizei, așa încât să avem și noi o radiografie clară, la zi, în ceea ce privește siguranța pe care o prezintă imobilele din municipiu”, a declarat primarul Lucian – Daniel Stanciu- Viziteu.

Conform IPJ Vrancea, ieri, 14 februarie, polițiștii Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate Vrancea, împreună cu procurorii D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vrancea, au efectuat șapte percheziții domiciliare, în județul Bacău, la persoane bănuite de trafic de droguri de risc și mare risc. Trei bărbați au fost reținuți.

Din cercetări a reieșit că, începând cu anul 2022 – până în prezent, la diferite intervale de timp, cei trei bărbați, de 21, 46 respectiv 47 de ani, toți din județul Bacău, ar fi procurat, deținut și vândut, fără drept, diverse cantități de droguri de risc și mare risc.

În urma perchezițiilor domiciliare, au fost descoperite și ridicate aproximativ 35 de grame de cannabis, 2 grindere, 1 cântar electronic și 8 telefoane mobile.

17 mandate de aducere au fost puse în executare.

În urma probatoriului administrat, un procuror din cadrul D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vrancea a dispus măsura reținerii, pentru 24 de ore, față de trei bărbați, urmând să fie prezentați Tribunalului Vrancea, cu propunerea de arestare preventivă.

Suportul de specialitate a fost asigurat de către Direcția Operațiuni Speciale din cadrul Poliției Române.

Acțiunea a beneficiat de sprijinul polițiștilor din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Vrancea, polițiștilor de combatere a criminalității organizate din Bacău și al jandarmilor din cadrul Grupării de Jandarmi Mobile Bacău.