Pe 16 februarie 2013, Dumitru Sechelariu, fostul primar al Bacăului între anii 1996 și 2004 și finanțatorul, vreme de două decenii, al FCM Bacău, trecea în eternitate. La zece ani distanță de la dispariția lui Sechelariu, prietenul său, antrenorul Gheorghe Poenaru dă timpul înapoi, reînviind vremuri care nu vor mai învia însă niciodată
Astăzi, 16 februarie, se fac zece ani de când Dumitru Sechelariu, fostul primar al Bacăului și finanțatorul FCM Bacău s-a ridicat la ceruri. La un deceniu distanță, amintirile au parfum de Kouros, contururi ca de fum, fum de Muratti și, mai presus de toate, gustul unor victorii care așezau Bacăul lui Sechelariu și al nostru peste Steaua București și CFR Cluj, peste Dinamo și Rapid, peste Craiova și Farul Constanța. O bună parte din aceste victorii au fost obținute cu Gheorghe Poenaru pe banca tehnică a „galben-albaștrilor”, Poe fiind (la fel ca și în cazul lui Cristi Popovici), antrenorul care a avut cea mai lungă colaborare cu Seche: între 1999 și 2001, între 2001 și 2002 și între 2009 și 2012. Despre Ghiță Poenaru, Seche spunea că „îmi este ca un frate”. Iar (cu) asta chiar că spunea tot! În această zi comemorativă, „fratele Ghiță” dă timpul înapoi.
-Domnule Poenaru, care este primul lucru care vă vine în minte legat de Dumitru Sechelariu?
-Până să-mi vină în minte o întâmplare anume, uite că-mi vin în ochi câteva lacrimi. Așa cum în februarie 2013 refuzam să cred că Dumitru Sechelariu nu mai este printre noi, astăzi, când stăm de vorbă despre el, nu-mi vine să cred când și cum au trecut zece ani de când a părăsit această lume. S-a stins prea repede. Asta și pentru că a ars din plin.
-Când l-ați văzut ultima oară înainte de a se stinge?
-Înainte de a pleca la clinica din Viena. Și nu mă gândeam că aceea va fi ultima nostră întâlnire. Îmi spuneam că se va putea trata, că se va vindeca… Cu câteva luni mai devreme, asta era prin toamna lui 2012, mă sfătuia să las la o parte fotbalul- eram antrenor la Roman- și, având în vedere că aveam, la rândul meu, probleme cu inima, să ne internăm împreună. Relația mea cu el a fost una deosebită, de o prietenie sinceră și adâncă.
-Cum a început această relație de prietenie? Mai țineți minte prima întâlnire cu el?
-Eu antrenam la Petrolul Moinești, cu care promovasem în liga secundă, iar el era primarul Bacăului și cel care conducea pe FCM Bacău într-o perioadă foarte fastă pentru fotbalul băcăuan. La un moment dat, a venit să vadă un meci al Moineștiului, iar după joc m-a oprit: „Vezi că sunt cu ochii pe tine”. Sincer, m-a pus în încurcătură. M-am gândit că am făcut ceva aiurea. Dar imediat a continuat: „Te monitorizez pentru că într-o zi te voi aduce să antrenezi echipa Bacăului”. Asta se întâmpla în primul an de B al Moineștiului, în 1996-97.
-Și în iunie 1999 ați venit la FCM Bacău. Mai întâi ca secund al lui Florin Halagian, iar după nici două luni, ca antrenor principal în locul lui Hala.
-Așa este, dar vreau să fac o paranteză. În august 1996, deci înainte de discuția pe care am amintit-o, Bacăul a reușit acea victorie fabuloasă despre care toată lumea pomenește și azi: 5-1 cu Steaua, în Ghencea. Țin minte că meciul a fost sâmbătă seara. În dimineața aceea, Moineștiul meu a bătut cu 3-1 la Brașov, pe Metrom, într-un joc în care portarul nostru, Dan Moței a apărat două lovituri de la 11 metri și, culmea, a înscris și un gol, dintr-o degajare de 80 de metri! Toată lumea prezentă la meciul de la Brașov spunea că așa ceva vezi, probabil, o dată, la 50 de ani. Ei bine, seara, întreaga Românie fotbalistică a asistat la ceva pe care, mai mult ca sigur, îl vezi o singură dată în viață: acea victorie din Ghencea. Și, ca să închei paranteza, nicio clipă nu mi-a putut trece prin minte că, după trei ani, eu aveam să antrenez acea echipă a Bacăului. Lucrul acesta i-l datorez, evident, lui Dumitru Sechelariu. Am venit ca secund al lui Halagian, iar în cele două luni în care am lucrat cu nea Florin, am învățat foarte multe. Chiar dacă nu aveam niciun fel de experiență la Liga I, mă simțeam pregătit să fac față acestei provocări, mai ales că atât Sechelariu, cât și Gică Chivorchian, care era președintele clubului, m-au asigurat de întreaga lor susținere. Și am debutat cu un 0-0 acasă, contra Rapidului care tocmai luase titlul de campioană cu Mircea Lucescu.
-Care credeți că a fost cea mai importantă victorie a Bacăului cu dumneavoastră pe bancă?
-Dacă întrebăm o sută de oameni care au prins acele vremuri, am convingerea că toți o sută vor indica acel 4-2 contra lui Dinamo, încununat de foarfeca lui Cursaru, care a ajuns să ruleze pe CNN.
-Puteți să redați vreo întâmplare cu Seche de după acel 4-2 contra lui Dnamo?
-Ceva special, nu-mi amintesc. Știu doar că și el, ca și noi, era extrem de bucuros. Am să spun, în schimb, un lucru pe care nu-l știu mulți: în acel retur în forță din 2002, victoria de care s-a bucurat cel mai mult Doru Sechelariu a fost alta: un 3-2 reușit la Constanța, în fața Farului, la doar patru zile după succesul cu Dinamo.
-Cu un sezon mai devreme, Bacăul pierduse „barajul” cu Farul, iar acum…
-Iar acum ne luam revanșa. Pierzând „barajul” din 2001, noi am retrogradat, însă, după cum se știe, Sechelariu s-a dat peste cap și a reușit să cumpere locul de primă ligă de la Baia Mare. La un an distanță, învingând cu 3-2 la Constanța, o trimiteam noi pe Farul în B. Practic, atunci i-am retrogradat pe constănțeni. În seara dinaintea partidei, dar și în ziua meciului, cei de la Farul au încercat să ne sensibilizeze, dar Seche a fost inflexibil: „Să vadă și ei prin ce am trecut eu”. După ce am câștigat, cu un gol marcat în prelungiri, el era cel mai fericit dintre noi toți.
-Anul ăla i-ați retrogradat și pe cei de la Petrolul.
-Exact. Ploieștenilor le-a fost fatală înfrângerea de acasă, cu noi: 0-1. Și cu Petrolul aveam un cont deschis din sezonul precedent. Vorbesc de acel 1-2 din returul lui 2001. Cu portarul nostru, Anton, urcat în atac, la două cornere succesive, în prelungiri, la scorul de 1-1 și cu Petrolul care a înscris golul victoriei, pe contraatac, în poarta goală. Ei bine, un an mai târziu, în primăvara lui 2002, i-am bătut, așa cum spuneam, cu 1-0: gol marcat de Cursaru la o diagonală a lui Iftodi.
-Ce v-a zis Seche după victoria de la Ploiești?
– Mai relevant e ce-mi spusese înainte de a ne deplasa la Ploiești: „Ghiță, tu știi bine că eu nu las datoriile neplătite”.
-Atât de mult îl afectase acea înfrângere din urmă cu un an?
-Păi, ne băgase pe jumătate în B. Hai să povestesc încă o chestie după înfrângerea cu Petrolul din 2001. Nu prea e de scris, dar…
-Scandalul cu arbitrul Zotta?
-Nu, altceva. După cum spuneam, eșecul ne diminuase serios șansele de salvare. Firește, eram cu toții negri de supărare. Făceam calcule, căutam soluții și, la un moment dat, țin minte că Sechelariu m-a sunat: „Ghiță, vino până la mine că avem treabă împreună”. Eu m-am gândit la ceva legat de echipă, dar el avea altceva în gând și anume o petrecere la Slănic, cu lăutari și tot fastul: „Ca să ne mai treacă din supărare, Ghiță”. La un moment dat, îmi amintesc că a pufnit în râs: „Auzi, Ghiță, care ne vede acum petrecând la modul ăsta și nu știe prin ce trecem noi, ar putea crede că am luat campionatul. Când colo, noi suntem cu un picior în groapă”. Normal că m-a pufnit și pe mine râsul. Și m-am mai înviorat; avea el darul ăsta de a-ți ridica moralul, uneori cu un simplu zâmbet.
-Chiar, care considerați că a fost principala calitate a lui Dumitru Sechelariu?
-Faptul că se achita de promisiuni. Din punctul ăsta de vedere era de o corectitudine pe care eu nu am prea întâlnit-o. Se știe cum sunt de regulă politicienii: promit și uită. Seche se ținea de cuvânt. Ca să-ți dau un singur exemplu: Sechelariu s-a angajat la un moment dat să achite o sumă importantă de bani lui Eugen Baciu- jucătorul care a făcut obiectul acelui litigiu cu Steaua lui Becali. Nu era nimic scris, era doar o promisiune verbală, dar o promisiune de care Dumitru Sechelariu s-a achitat, cu toate că, la vremea respectivă, întâmpina dificultăți financiare serioase. Și ăsta e doar un exemplu.
-Și care credeți că…
-Numai puțin. Aș vrea să mai scot în evidență o mare calitate a lui Seche: bunătatea sufletească. Poți să scrii că un om cu un suflet mare și bun ca al lui se naște odată la o sută de ani. A ajutat pe mulți, pe foarte mulți, dar, din păcate, nu foarte mulți i-au fost recunoscători.
-Care era principalul său defect?
-Cred că orgoliul. Orgoliul l-a costat mult, după cum tot orgoliul, de ce să nu o recunoaștem, l-a ajutat să facă lucruri remarcabile în acele vremuri. Uite cum arată azi Bacăul ca oraș, nu doar din punct de vedere al sportului și al rezultatelor! Poate să se supere pe mine cine s-o supăra, dar nu cred că există termen de comparație. Sau cum arată azi stadionul… E o rușine, o mare rușine! Am ajuns singurul oraș din Moldova fără un stadion funcțional. Botoșaniul, Piatra, Suceava, Vasluiul, Focșaniul, toți ne-au luat-o înainte. Noi am rămas cu o ruină, ruina unui stadion care, în primii ani 2000, era în primele trei stadioane din țară ca dotări.
-Ce nu-i plăcea lui Seche?
-Să-l înfrunți. Eu o mai făceam, iar de multe ori ajungea să-mi dădea dreptate. Dar nu imediat! Treceau ore sau poate chiar zile, dar avea puterea să recunoască atunci când greșea. Cel puțin așa făcea de regulă față de mine.
-Vă fac o destăinuire. În aprilie 2012, în ultimul sezon al FCM Bacău, Sechelariu a decis să vă înlocuiască din funcția de antrenor, motivând că-și dorește un joc mai spectaculos din partea echipei și că varianta cea mai bună este aducerea lui Cristi Popovici. L-am întrebat dacă nu se simte în culpă- din punct de vedere uman, nu neapărat fotbalistic- față de dumneavoastră. În linii mari, mi-a dat următorul răspuns: „Eu sunt convins că am dreptate, dar, chiar dacă greșesc, Ghiță mă va ierta. Și știi de ce? Pentru că el îmi este ca un frate”.
-La fel pot spunea și eu, cu mâna pe inimă: Dumitru Sechelariu a fost, pentru mine, ca un frate. Ne-au apropiat foarte multe lucruri, nu doar fotbalul.
-De ce credeți că a ținut atât de mult la dumneavoastră?
-Pentru că am fost întotdeauna curat în raporturile cu el. N-am fost niciodată duplicitar în relațiile cu cei din jur. Așa mi-e firea, iar el aprecia mult felul meu de a fi.
-Asta a contribuit, cu siguranță, și la faptul că, la fel ca și în cazul lui Cristi Popovici, sunteți antrenorul cu care a avut cea mai lungă colaborare. Și rămâneți antrenorul de care se leagă ultimul rezultat major al FCM Bacău: locul 6, din 18 echipe, în prima ligă, în 2001-2002.
-Interesant este că alt sezon cu mine pe banca echipei i-a adus lui Dumitru Sechelariu cea mai mare satisfacție din acei ani. Și nu-i vorba de Liga I. Mă refer la ediția 2010-2011, pe care am disputat-o în Liga a III-a, acolo unde FCM Bacău fusese retrogradată la masa verde, cu un sezon înainte, ca urmare a deciziei municipalității de a retrage echipa din campionat cu o etapă înainte de final. După cum mulți dintre iubitorii fotbalului băcăuan își amintesc, în acel sezon de C, FCM Bacău s-a bătut la promovare cu echipa Primăriei, proaspăt înființata Sport Club.
-Și pentru care administrația Stavarache a tocat, încă de la liga a treia, unde a bătut pasul pe loc, vreme de trei ediții, milioane de euro.
-Asta în timp ce FCM Bacău, cu resurse financiare mult mai modeste, a promovat din primul an, câștigând duelul cu Sport Club. Ei bine, în vara lui 2010, înainte de a începe campionatul în care am dus și câștigat lupta pentru promovare cu echipa Primăriei, am făcut un pact cu Dumitru Sechelariu: să readucem pe FCM Bacău în liga secundă. „Sunt convins sută la sută că vom promova”, mi-a zis Seche, care, deși avea dificultăți financiare, a asigurat toate condițiile pentru ca echipa să-și atingă obiectivul. Ei bine, înainte de finalul campionatului, când noi aveam asigurată promovarea, știi ce mi-a zis Sechelariu? „Băi Ghiță, n-am crezut nicio clipă că o să putem termina în fața Primăriei, la cât bănet s-a băgat la echipa aia”. I-am zis: „Păi nu spuneai dumneata în vară că ești sigur sută la sută că vom promova?”. La care el: „Ziceam, ziceam, dar nici eu nu credeam ce ziceam”. Acea promovare a fost o mare reușită și pentru Dumitru Sechelariu, și pentru mine, și pentru echipă și pentru toți suporterii adevărați ai Bacăului.
-Aveți idee care să fi fost fotbalistul pe care Sechelariu l-a iubit cel mai mult?
-Eu zic că pe Daniel Scânteie. Și pe finul lui, Cristi Ciocoiu. Sigur, el a ținut la toți- știu că avea o simpatie aparte pentru Narcis Răducan și Andrei Cristea, de exemplu- dar cred că la Scânteie și la Ciocoiu a ținut cel mai mult.
-Cum încheiem interviul nostru?
-Spunând că fotbalului băcăuan, că despre fotbal am vorbit cel mai mult în acest interviu, îi lipsește un om ca Dumitru Sechelariu, capabil să-i unească pe toți în jurul său.
Dan Sion
