Una dintre cele mai frumoase și mai vechi legende românești s-a născut în zona stațiunii Slănic-Moldova
Probabil că nu mulți știu de unde provin denumirile care aparțin principalelor culmi muntoase ale stațiunii Slănic-Moldova, comunei Dofteana, sau izvorului Ciunget, de pe teritoriul aceleiași comune. Sau cine este Nemira și ce s-a întâmplat cu secole în urmă, în timpul invaziei triburilor migratoare pe aceste meleaguri; cum au țâșnit la suprafață izvoarele minerale descoperite mai târziu de serdarul Mihalache Spiridon și cum oamenii de etnii diferite s-au înțeles în traiul lor zilnic și cinstit; sau de ce localnicii nu le-au dat fetelor numele de Nemira și cum de o prestigioasă editură poartă acest rar și frumos nume.
Majoritatea denumirilor geografice din zona stațiunii se regăsesc în cuprinsul legendei
Și pentru a face și mai cunoscută frumusețea locurilor și a oamenilor acestei zone, este imperios necesară repunerea în circuit a tulburătoarei și fermecătoarei povești intitulată ,,Legenda Nemirei”, una dintre cele mai frumoase legende ale românilor, veche de câteva veacuri, care acoperă arealul geografic al Munților Nemira*, la poalele cărora se află localitățile Slănic-Moldova, Dofteana, Dărmănești și o parte a comunei Oituz (partea sudică a acestor munți se leagă direct de Munții Brețcului prin Pasul Oituz).
O legendă din care aflăm (veți vedea mai jos) și proveniența unor denumiri geografice precum Nemira Mare și Nemira Mică (sau Nemira Țiganca), Farcu Mare, Farcu Mic, Șandru, Dobru, Pufu, apoi Poiana Căprioarelor, Ciunget, Cleja (sau Nemira țiganca, mama adoptivă a Nemirei), Dofteana, dar și ce rol a avut crivățul ,,Nemira”** în teribil de frumoasa poveste de dragoste a doi tineri harnici, mândri și aprigi luptători.
782 de ani de când ținuturile Slănicului Moldovei au fos vizitate. Nu de turiști, ci de hoardele tătare !
Din păcate, invazia tătarilor din anul 1241 a adus jalea pe aceste plaiuri moldave, iar după o scurtă oprire în sudul Moldovei, una dintre oștirile mongole a trecut pasul Oituz, numit şi Pasul Tătarilor, unde secuii şi românii au opus zadarnic rezistenţă, ajungând astfel şi în sudul Transilvaniei (Sursa: Coord. Ioan Aurel Pop, Thomas Nagler, ,,Istoria Transilvaniei”, Vol. I). Legenda Nemirei, ,,o perlă a eposului popular românesc”, în varianta reconstituită
Dar să mergem pe firul legendei, potrivit căreia, cu mai bine de un veac înaintea descălecării lui Bogdan I din Cuhea Maramureşului în Ţara de Sus a Moldovei, trăiau în linişte şi bună înţelegere, în Moldova de Jos, cneazul Farcaș și neamurile lui. Cneazul Farcaş se trăgea din stirpe sârbească (deși numele cneazului se pare că este unul maghiarizat, respectiv Farkas / Forcos care înseamnă ,,lup”) şi rămăsese pe plaiurile ,,Ciungetului” şi ,,Rugetului” din timpul migraţiei slavilor şi trăind între români, luase obiceiurile şi graiul lor care a rămas de-atunce presărat cu multe cuvinte slavone. Moldovenii îi spuneau Farcu Mare, fiind cel mai vârstnic dintre cei trei fraţi care îşi găsiseră sălaş fericit pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu ale Ţării Moldovei. Farcu Mic, mezinul, era căsătorit chiar cu o moldoveancă plină de nuri şi nespus de harnică, ce se numea aşa ca trei sferturi dintre moldovence, Maricica.
Soția lui Farcu Mare a murit la puțină vreme după ce a născut o fată deosebit de frumoasă, botezată Nemira. Grija i-a avut-o mai apoi o țigancă oacheșă, Cleja (sau Nemira țiganca, întrucât primise același nume de la soția cneazului, cu mult înainte de nașterea Nemirei, pe vremea când aceasta avea grijă de copiii familiei cneazului). Copila Nemira era mai altfel decât toți: îmblânzea căprioarele, se cățăra pe stânci, trăgea cu arcul și era neîntrecută la alergat!
Când a împlinit anii de măritat, în înțelegere cu tatăl său, Nemira a pus condiția pețitorilor să o întreacă la câteva probe sportive; cum fata era de neegalat, niciun fecior n-a reușit s-o cucerească. Asta până într-o bună zi, când un voinic de pe muntele vecin, fiu de cioban din neamul Șandru, s-a ridicat la nivelul pretențiilor. Între cei doi tineri s-a înfiripat o tulburătoare poveste de dragoste. Începură pregătirile de nuntă. Numai că, într-o bună zi, castelul cneazului a fost atacat de tătari „câtă frunză și iarbă”.
Oștenii cneazului, aflați sub comanda bravului Dobru, au luptat vitejește. Au căzut la datorie, sub săgețile otrăvite ale tătarilor, fratele mezin al cneazului, Farcu Mic, apoi Cleja și chiar uriașul Dobru. Căzu la datorie și Pufu (numit așa datorită părului său mărunt, moale şi mătăsos ca de puf), unicul fiu al Dofteanei (mătușa de sânge a Nemirei, sora cneazului) și al lui Ciunget (cumnatul cneazului și unchiul Nemirei, numele său fiind dat de numele-poreclă al bunicului său care-şi pierduse braţul stâng într-o luptă cu barbarii şi devenise ciung).
Însă Șandru nu știa nimic despre urgia de la castel. A aflat de invazie când a coborât de pe munte. A adunat imediat toți ciobanii care, înarmați până-n dinți, s-au bătut cu tătarii ca leii și i-au învins. Bucuros, tânărul a pornit alături de câțiva camarazi să-și caute iubita, care se înfrunta la rându-i cu dușmanii cei plini de cruzime. Pe drum, ceata s-a întâlnit cu un nou val de tătari. S-au luptat din nou pe viață și pe moarte; s-a întâmplat însă ca și voinicul să fie străpuns în spate de două săgeți, dându-și sufletul apoi în brațele Nemirei. Lacrimi amare, mari ca perlele cele mai de preţ, curgeau din frumoşii ochi ai Nemirei. Ajunse pe pământul vrăjit al poienei, ele se transformau în perle adevărate ce se rostogoleau în apa cristalină a pârâului Slănic. Valurile repezi şi înspumate ale Slănicului le-au purtat peste praguri de stânci şi grinduri, iar pe locul unde s-a oprit fiecare perlă s-a iţit (a zbucnit) un izvor cu apă minerală.
Dar să revenim la Nemira. Simţea cum durerea nu o mai leagă de viaţă. Șandru, cel care dintre atâţia tineri îi cucerise şi-i dăruise inima, nu mai era. Mama ei bună, pe care nici nu o apucase, şi mama ei adoptivă şi tot atât de bună, o părăsiseră. Era secătuită de puteri şi inima îi suferea cumplit.
Ceva, ca o străfulgerare, îi şopti că locul ei e lângă Şandru. Se rugă fierbinte zânelor bune şi se gândi ca un vis la prietenele ei, să o primească în această poiană spre a-şi dormi somnul de apoi în linişte şi fericire veşnică. Se mai rugă zânei vânturilor şi ploilor să dea drumul în acea noapte unui vifor puternic şi rece care să îngheţe orice ceată şi val de tătari pe o întindere cât mai mare, salvându-i familia şi pe localnici. Apoi, cu gingăşie, se întinse lângă Şandru, aşternându-şi pleoapele peste ochii stinşi de lacrimi şi durere. Rugile ei fură ascultate şi chiar în acea noapte se stârni un astfel de vânt încât toţi tătarii fură îngheţaţi în slabele lor adăposturi. Ani mulţi nu mai îndrăzniră să se-abată prin aceste locuri şi aşa scăpară oamenii de cotropitori.
De-atunci, vântul puternic şi rece care bate toată iarna a fost numit Vântul Nemirei sau, simplu, Nemira. Din această cauză localnicii s-au ferit să le dea fetelor lor numele de Nemira.
În ceea ce priveşte ,,Poiana Căprioarelor”, fu îndeplinită şi acea dorinţă a Nemirei, ce-şi doarme somnul de veci în linişte, sub coroanele cetinilor de brazi. Fiindcă a doua zi după ce vântul Nemirei a răzbunat pe toţi cei nevinovaţi, o linişte de mormânt s-a aşternut peste tot pe unde fusese răsuflare de tătari. Apoi timpul s-a înseninat. Familia cneazului şi toţi localnicii s-au îndreptat către poiana căprioarelor, unde îi găsiră pe cei doi îndrăgostiţi eroi îngheţaţi, făr-de-viaţă, iar lângă ei pe Cleja ţiganca. Fură daţi pământului cu mare jale.
Iar deasupra mormintelor, o căprioară, poate una dintre cele care i-a dăruit laptele ei copilei Nemira, s-a aşezat cu grijă, cu căpşoru-i gingaş plecat pe mormântul reavăn ce acoperea cu măreţia lui rece pe cei doi împreunaţi pentru vecie Ea aştepta, şi a aşteptat cu nerăbdare trezirea Nemirei, care să o mângâie cu căldură şi dragoste, cum făcuse de atâtea ori, şi să o sărute pe botişorul ei fremătător. Visând la mângâierile Nemirei, nemişcată şi nedormită zile întregi, a trecut şi ea în lumea Raiului, acolo unde toţi oamenii îşi iubesc semenii şi deopotrivă animalele şi florile şi tot ce a creat mai frumos Dumnezeu, Cel Veşnic ocrotitor…
Iată că, exact ca un colier de perle se înşiră azi izvoarele miraculoase de pe Valea Slănicului.
O comoară izvorâtă din lacrimile Nemirei, cu adevărat nepreţuită şi fără de sfârşit, căci a vindecat şi va vindeca, atât cât va dăinui omul pe pământ, multe din suferinţele lui, cauzate sau nu de propriile lui slăbiciuni şi patimi neînfrânate la timp.
Aceasta este pe scurt varianta legendei ce a fost culeasă în urmă cu mai bine de jumătate de veac, de la bătrânii din aşezările Slănic-Sat şi Cerdac, de către regretatul medic specialist balneolog, Romulus C. Busnea (1922 – 1994), doctor în științe medicale, publicist și pasionat cercetător folclorist. Și care, transcrisă cu sprijinul subsemnatului și al reputatului gazetar băcăuan, Mihai Buznea, a putut ieși la lumină, întru preamărirea acestor ținuturi de poveste, cu oamenii lor neînfricați și minunați…
Note etimologice și explicative
De unde provine toponimul Nemira?
* După legenda de origine a poporului maghiar intitulată ,,Cerbul fermecat”, numele de Nemere (Nemira în limba română) este identic cu Nimrod, rege legendar din Mesopotamia (orașul Nimrud), dar este totodată și tatăl a doi frați: Hunor și Magor, strămoșii hunilor, respectiv a maghiarilor (Sursa: Wikipedia); Nemira, oronim; Nemir/ea și -ca fam. (Dm), < cf. sl. нeмиpьиъ „fără pace” (Sursa: exonline.ro); numele de Nemira corespunde toponimului kosovar ,,Bjeshkët e Nemura”, adică „Piscurile Blestemate” (pisc e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută; bjeshkë e în albaneză o „poiană alpină”, cf. Dan Alexe, „Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ș-un cîne – Despre legăturile românei cu albaneza”, rev. online ,,Neuer Weg”).
** Crivățul ,,Nemira”, denumire locală, unică în țară. Ca urmare a fenomenului produs de acesta, pe culmea Nemirei vegetaţia are un aspect cel puţin bizar, brazii având ramurile doar pe o parte, iar rocile pe alocuri au căpătat aspectul unor ,,ciuperci”, ca urmare a eroziunii eoliene (Sursa: site-ul www.ciresoaia.ro).
De ce Nemira?
Aceasta este de fapt, întrebarea adresată regretatului scriitor, dramaturg și editor, Valentin Nicolau, director-fondator al Editurii ,,Nemira”, într-un interviu publicat în revista online de teatru yorick.ro:
,,Multe dintre obsesiile noastre le descărcăm în fapte curente, dându-le semnificaţii pe care le înţelegem abia mai târziu. A fost un fel de anticipare simbolică a unei intenţii care la momentul respectiv părea doar o rutină. Când a trebuit să dau nume editurii care publica Ziarul Ştiinţelor şi al Călătoriilor, obligat de o schimbare de legislaţie, am testat împreună cu câţiva prieteni nume din mitologie, acronime, tot felul de jocuri de cuvinte. Trecând la geografie, m-a fascinat rezonanţa numelui unui munte, a unui vârf de munte din Carpaţii Orientali: Nemira. Suna seducător, nu-mi pot explica exact de ce m-a vrăjit. Primul slogan al editurii botezate astfel în 1991 fost „Un munte de cărţi, un sigur pisc – Nemira”. Aveam să descopăr abia mai târziu, chiar pe pielea mea, că Nemira înseamnă fără pace, nelinişte… Iar o editură care poartă numele Nemira nu poate stârni decât neliniști intelectuale. Și multă plăcere – plăcerea lecturii.”
(Sursa: https://yorick.ro/valentin-nicolau-nu-exista-o-apocalipsa-comuna-ci-o-apocalipsa-a-fiecaruia/)
Și aș mai completa eu, este și vântul care, la rugămințile Nemirei, i-a înghețat și i-a alungat pe cotropitori, așa cum spune și legenda.
Propunere de proiect
La finalul acestor rânduri, îndrăznesc să lansez o provocare Editurii ,,Nemira”: ar fi foarte frumos și onorant, ca evenimentul ocazionat de împlinirea a 32 de ani de la înființarea editurii (22 iulie 991) să aibă loc la Slănic-Moldova, în stațiunea de la poalele Nemirei, prilej și de lansare a minivolumului intitulat ,,Legenda Nemirei”, moment care să omagieze și împlinirea a 63 de ani de la nașterea lui Valentin Nicolau (1960 – 2015), director-fondator al editurii.
Căci fără să știe sau să bănuiască, acesta a moștenit ceva din spiritul Nemirei, pe care l-a lăsat moștenire fiicei sale, Ana Nicolau, actualul manager al editurii… Cumva, totul se leagă…
În loc de concluzie
Considerată de către criticul și istoricul literar, Alex Ștefănescu, ,,o perlă a eposului popular românesc”, Legenda Nemirei este o înșiruire de fapte pline de neprevăzut, tragism și eroism, care merită citită integral aici: https://primariaslanicmoldova.ro/legenda-nemirei/.
Și astăzi, în Slănic-Moldova mai există câteva familii care poartă nume ce ne-amintesc de această legendă, cea a Nemirei, a oamenilor și ținuturilor slănicene…
Romulus-Dan BUSNEA
