Mila, slăbire a instinctelor umane esențiale, dușman al vitalității?
Toate împotrivirile lui Nietzsche ne sunt trimise prin glasul lui Zarathustra, prevestitorul Supraomului. Hedonismul, pesimismul, utilitarismul sau eudemonismul, care apreciază valoarea lucrurilor în funcție de plăcere și suferință, sunt considerate naivități, manifestări superficiale pentru care nu există decât o singură atitudine: „Compasiune pentru voi! Firește, nu așa cum o înțelegeți voi: nu este vorba despre mila față de «mizeria» socială, față de «societate», față de bolnavii și victimele ei, față de cei vicioși și distruși de la început, care zac doborâți de jur împrejurul nostru; cu atât mai puțin este vorba despre mila față de păturile de sclavi asupriți, care mârâie nemulțumiți și se revoltă tânjind să domnească – ei numesc asta «libertate»” (ibid., p. 169). Pentru niciun fel de compasiune nu este manifestat acordul nietzschean: „Compasiunea sfântului este compasiune pentru toată mizeria omenească prea‑omenească. Și există grade și intensități ale compasiunii, în care aceasta însăși este resimțită de el ca o maculare, ca o murdărire” (ibid., p. 230)… În opinia filosofului german, mila înseamnă virtute doar pentru decadenți. Miloșilor le este reproșat că‑și pot pierde cu ușurință rușinea, respectul, delicatețea față de distanțe, că mila lor poate ajunge să miroase a plebe, că atitudinile lor pot avea efecte distructive în multe destine, că însingurează răni fără să le acorde șansa unei vindecări. Depășirea milei trebuie percepută ca virtute eminentă. Chiar și pe Zarathustra îl trimite, atunci când simte că este curtat de atitudini altruiste, în fața celui mai greu examen, ultimul, când trebuie să arate „adevărata dovadă a forței sale”. Oferindu‑l pe Pascal („europeanul creștin”) ca exemplu reprezentativ de spirit decadent care a încurajat „această degenerare și atrofiere cvasivoluntară a omului”, Nietzsche izbucnește, acuzând creștinismul, cel mai funest mod de infatuare de până acum: „O, neghiobilor, voi, nerozilor, care pretindeți că sunteți miloși, ce‑ați făcut aici? Asta a fost o treabă pentru mâinile voastre? Cât de prost ați cioplit și cum mi‑ați stricat cea mai frumoasă piatră! Cum v‑ați permis?” (ibid., p. 82). În proiectul său, oamenii care nu sunt suficient de elevați și de duri n‑ar trebui să aibă dreptul de a modela aidoma artiștilor. Din păcate, destinul Europei ar fi fost plăsmuit din această nocivitate a milei, din corpul căreia s‑a ivit „o varietate pitică, aproape ridicolă, un animal gregar, un tip ascultător, maladiv și mediocru, europeanul zilelor noastre” (ibid.). Omului milos i‑ar lipsi buna credință pe care o clamează, dar privindu‑l cu atenție, am putea observa că ei sunt posedați de o grosolană viclenie care „își creează mai întâi un pretext în persoana celui ce urmează să fie ajutat: de pildă, cum că el «ar merita» ajutorul respectiv, că ar tânji pur și simplu după sprijinul lor și se va dovedi profund recunoscător, devotat și supus lor pentru întreaga asistență acordată”, ajungând astfel să dispună de cel nevoiaș „ca de o proprietate, după cum tocmai dorința de proprietate îi face să fie milostivi și săritori” (ibid., p. 115).
Pe cei miloși („buni”…), Nietzsche îi poate prețui doar puțin, întrucât sunt „asemănători turmei”. Simpatia lui se îndreaptă către „cei mai răi, mai duri”, convins că în inima lor se ascunde un strop de aur al unei bunătăți rare care întrece bunăvoința banală a inimilor și voințelor slabe. Bunătatea și mila ar trebui căutate nu la cei care le practică manifest, ca reflex al doctrinei creștinismului, ci la cei aspri, răi, care ar ascunde rezerve surprinzătoare și neprețuite de compasiune față de semenii lor. Aceasta este una dintre tezele nietzscheene cele mai controversate în care stau la pândă hormonii agitați ai unei filosofii vitaliste care a favorizat, fără voia/ intenția lui Nietzsche, desigur, zorii agresivi ai rasismului.
Rezerva nietzscheană față de compătimirea inimilor (mila) este funciară. Negarea milei are toate onorurile etice ale discursului. Mila este înțeleasă ca o slăbire a instinctelor umane esențiale, ca dușman al vitalității, ca perturbator al ierarhiei valorilor. Prăbușirea imperiului roman n‑ar fi avut drept cauză principală decât acest cal troian al moralei creștine, care ar fi generat prăbușirea elitelor, degradarea, năvălirea gloatei, destrămarea ordinii sociale. Nicolae Breban („Fr. Nietzsche. Maxime comentate”, București, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2004, p. 127), spune că „respingând mila, instituția milei, pe care s‑a fundamentat întreg creștinismul bimilenar, Nietzsche neagă nu numai acest mare mit european – cel mai proeminent, fondator al civilizației noastre!”, ci și o cultură și o civilizație care se sprijină pe el.
Nietzsche a negat și Noul Testament. Apreciindu‑i lui Hristos calitatea de practician desăvârșit al virtuților și preceptelor, i‑a negat însă calitatea esențială: divinitatea. Atitudinea sa nu s‑a ivit accidental. El a premeditat‑o riguros. A fost convins că‑i vor fi respinse majoritar ideile, că nu vor lipsi atacurile calomniatorilor. Mai puțin a întrevăzut însă faptul că unii îi vor manipula gândurile în scopuri funeste. A sacrificat totul în disputa sa cu valorile creștinismului. L‑a sacrificat și pe idolul tinereții sale, Richard Wagner, căruia nu i‑a putut ierta, între altele, că a celebrat în Parsifal misterul cristic, așezând apoi pe piedestal un autor banal de opere, Peter Gast… În 1882, știm, era anunțată, la Bayreuth, premiera operei Parsifal, a lui Richard Wagner. Nietzsche cunoștea libretul: o repovestire a legendei creștine a Sfântului Graal, în care este prezent și potirul din care a băut Hristos la Cina cea de Taină. În desfășurarea epică a operei, regele Amfortas este rănit, sângerează mult. Cel „desemnat” ca fiind demn să oprească sângerarea este Parsifal, un idiot sfânt înțelepțit de mila creștinească. Nietzsche, care disprețuia mila și idioțenia, a refuzat participarea la spectacol. El discutase cu Wagner despre intenția acestuia de a include unele teme creștine în creația sa. Nici după regretata moarte a fostului său prieten nu l‑a iertat, după cum mărturisește într‑o epistolă trimisă către Malwida von Meysenbug, scriitoare germană: „Wagner m‑a insultat mortal – vreau să îți spun asta – i‑am perceput întoarcerea, târârea înceată înapoi spre creștinism și spre biserică, ca pe un afront adus mie: întreaga mea tinerețe și direcția ei au părut pătate, căci onorasem un intelect capabil de un asemenea pas. Ce s‑ar fi putut întâmpla între noi, dacă mai trăia! Am săgeți oribile în arc, și Wagner era dintre acei tipi care ar fi putut fi uciși prin cuvinte” (https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/cum-s-a-destramat-prietenia-dintre-nietzsche…).
