Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Serialul poate fi urmărit și pe site-ul Serviciului Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), pe site-ul www.turism-bacau.ro.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 3, Anul X, Marți, 26 iunie 1912.
Din sumarul acestui număr: frumusețea eternă și de netăgăduit a stațiunii; nemulțumiții Slănicului; s-au retras subvențiile acordate de stat stațiunii; o idilă care amintește de dragostea dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu; reguli privitoare la cura internă; generalul de armată Dumitru Cocea și Maria Ciucurescu, actrița preferată a lui I. L. Caragiale, printre vizitatorii Slănicului.
Așa cum ați putut observa și până acum, ziarul nu încetează (în niciunul dintre numerele sale) să preamărească acest minunat colt de rai, care este, pe drept cuvânt, Slănicul-Moldovei, în descrieri înălțătoare: ,,Oricât de mult s-a schimbat Slănicul sub irezistibila înrâurire a exigențelor civilizației, oricât de adânc a pătruns securea modernizării în sălbăticia superbă a naturii virgine, Slănicul a rămas tot același, mândru și sălbatic, poetic și minunat. Căci ce ar putea oare doborî mândria munților trufași, ce parcă ar voi să prindă cerul cu nebuna lor înălțare? Ce ar putea oare îmblânzi sălbăticia codrilor întunecați și nepătrunși, plini de geamătul înfricoșat al ursului, de murmurul surd al izvoarelor șoptitoare și de ecoul melancolic și plin de sunete fermecătoare al ciripitului răzleț de pasăre? Ce mână civilizată ar putea prihăni poezia sublimă a priveliștilor ce te înmărmuresc cu măreția lor și ce inovație a științei moderne ar putea înlocui efectele miraculoase ale acestor minunate izvoare, ce țâșnesc din inima munților încărcați cu brazi?
Sunt frumuseți eterne în noianul de bogății al firii, care rămân pentru vecie, un vis duios țesut din tainele unui suflet setos de viață și poezie. Și Slănicul e frumsețea ce nu va pieri niciodată!
Ieri, un colț tainic și necunoscut aproape de nimeni, astăzi, localitatea cu predilecție a celor ce sunt mistuiți de chinurile doborâtoare ale bolii. Sacrificiile care s-au făcut pentru mai buna administrare a Slănicului au fost și ele, întotdeauna, un bun imbold pentru populația de dincoace și de dincolo de Carpați, care a găsit în sălbăticia sublimă a naturii Slănicului, ca și în eleganța cochetă a instalațiilor lui, cel mai ales colț de liniște și repaus sufletesc. Iată de ce frumusețea Slănicului va fi eternă, iată de ce, fiecare clipă ce trece, desăvârșește frumusețea lui fascinantă” (articolul ,,Farmecul Slănicului”).
Iată că, și la Slănic-Moldova există, așa cum se menționează la rubrica ,,Din fuga creionului”, categoria ,,nemulțimiților”, pentru că ,,e greu să mulțumești toată lumea și asta-i de când e lumea”. Dar cine credeți că formează această categorie? Nimeni alții, decât cei nevoiași (și nu puțini, ci vreo două sute, n. a.), cărora Epitropia de la Iași le asigură în fiecare sezon, timp de o lună, cazare și masă gratuit, ca să se bucure și ei de o vacanță și să uite astfel, pentru un timp, de grijile zilnice: ,,Interesant este faptul că această clasă a `nemulțumiților` se recrutează din acel număr de vizitatori care sunt întreținuți în mod gratuit de către Epitropie, oameni cum sunt domnii Riegler, Cristofor și Ivașcu, care acordă, în fiecare sezon, unui mare număr de nevoiași, toată ospitalitatea și întreținerea, pe timp de o lună, la Slănic. Ei bine, acești oameni cu gratuități – formează în primul loc numărul nemulțumiților, despre care psihologii noștri ar putea scrie multe și interesante pagini de psihologie”.
Așa cum aflăm din paginile ziarului, în urma unor calcule și rectificări bugetare, subvențiile acordate anual de către stat Slănicului au fost retrase încă în urmă cu doi ani, față de Sinaia, care are susținerea nemijlocită a statului, în cazul de față, Familia Regală a României.
Ziarul încearcă să reseteze inițiativa particulară, care trebuie să se manifeste tot mai activ și ,,să repare lovitura pe care o suferă cea mai frumoasă și mai înzestrată stațiune balneară a țării”. Ziarul le acordă toată încrederea epitropilor actuali, a căror pricepere și spirit adminsitrativ vor face ca Slănicul să nu sufere în dezvoltarea sa: ,,Retragerea oricărui sprijin din partea statului va fi un imbold mai mare și mai puternic, pentru ca cetățenii, prin concursul lor, să încurajeze adminstrația Slănicului, dându-i posibilitatea de a răspunde multiplelor chemări și nevoi pe care trebuie să le îndeplinească. Și pe când Sinaia va crește și se va dezvolta cu proptelele statului, Slănicul va avea gloria de a înflori prin propriile-i mijloace și merite. Retragerea subvenției nu poate fi decât un imbold și un bun prilej de a se dovedi superioritatea și valoarea inițiativei cetățenești”. Mobilizatore și îndrăznețe îndemnuri, mereu pentru binele Slănicului…
Rubrica ,,Reportajul nostru” aduce în prim plan povești inedite, satire spumoase, sau povești de dragoste, unele sub anonimat (dar dezvăluite ulterior, o dată cu oficializarea relațiilor), precum cea din acest număr al ziarului. Este vorba despre o idilă romantică, una care amintește de cea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle (exemplificată în corespondența dintre cei doi), care se repetă și aici, în ,,Poezie și… iubire – Poetul și Poeta – El și Ea – Povestea noastră”. Este o poveste de iubire care a devenit și mai frumoasă datorită ,,poziției pitorești a Slănicului din Moldova” și care, a putut fi citită într-o revistă literară bucureșteană, sub forma unei corespondențe literare, întreținută de poetul ,,El” și de scriitoarea ,,Ea”, mai ales, după ce aceștia au revenit de la Slănic-Moldova, mai inspirați și mai motivați de relația ce s-a închegat între ei: ,,Această corespondență în versuri frumoase și moderne de tot, a format, o serie neîntreruptă de… confesiuni și dorințe sentimentale, care nu s-au putut realiza decât luna trecută, aici, în mijlocul Slănicului din Moldova. Ambii tineri, călăuziți în dragostea și avântul lor pentru poezie și-au dat întâlnire, încă din timpul iernii, la Slănicul Moldovei, de unde au plecat de curând, cu alte inspirații mărețe, pe care le vom citi curând în frumoase compoziții poetice, în aceeași revistă. Când această idilă, pe care am înregistrat-o sub masca anonimatului se va oficializa, `Curierul Slănicului` va fi primul dintre aceia care au înțeles această idilă amoroasă, pe care, cu drept cuvânt a intitulat-o `O vară de iubire și poezie`”. În reportaj este amintit Emil D. Fagure, cel care a publicat idila mai sus prezentată, într-o revistă literară din București.
Emil D. Fagure (n. Samuel Honigman, 1873 – 1948) a fost un scriitor, traducător, jurnalist, critic teatral și muzical si om politic evreu român. A semnat și cu pseudonimele M. Dobrin, E. D. F.
Născut la Iași, a debutat în presă cu note teatrale la doar 16 ani, în paginile ziarului ieșean ,,Evenimentul”. A fost redactor la publicațiile socialiste – ,,Munca”, ,,Lumea nouă”, secretar de redacţie, redactor și redactor-şef la ,,Adevărul” (1895 – 1921), prim-redactor la ,,Adevărul literar şi artistic” (1920 – 1921). Între 1918 – 1919 a făcut parte din conducerea săptămânalului ,,La Roumanie” editat la Paris, care a ajuns „centrul de propagandă activă pentru cauza românească, focarul de radiere a ideilor şi sentimentelor românilor din Regat şi din țările subjuate”, fiind totodată, „organul de propagandă prin excelență a românismului, tribună de pe care să se facă cunoscute dreptele revenicări naționale şi politice ale românilor de pretutindeni”. Cert este că ,,după încheierea războiului, propaganda românească s-a axat pe obţinerea din partea învingătorilor, şi anume a marilor puteri ale Antantei a acordului de a fi realizată România Mare, mai ales că printre urmările primei conflagraţii mondiale s-a numărat şi destrămarea a patru imperii care au dominat Europa în timpul secolului al XIX-lea: Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman. Acest acord a fost obţinut în cele din urmă cu ocazia Conferinţei de Pace de la Paris, şi astfel România Mare a devenit dintr-un ideal o realitate” (cf. Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Istorie – Teză de doctorat ,,Propagandă și război. Misiunea intelectualilor români la Paris (1917-1920)” – Rezumat – Coordonator științific, Prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti. Doctorand, Alina-Cătălina Ibănescu, Iași, 2017, la https://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2016/03/Rezumat-ibanescu.pdf).
Emil D. Fagure a mai fost director al cotidianului ,,Lupta” (1921 – 1937) fondat de Constantin Mille, deputat și senator (1928 – 1933) şi fondator al Asociației criticilor dramatici și muzicali. Începând cu 1938 s-a refugiat în Franţa, dar pe timpul războiul a fost descoperit de nazişti şi internat în lagărul de la Drancy, lângă Paris, iar fiul său a fost exterminat la Auschwitz; a revenit în ţară în 1946, încercând să reia publicarea ziarului ,,Lupta”; s-a sinucis în primăvara lui 1948 când s-a instaurat complet comunismul în România (conform blog-ului ,,Cortina interbelică”, la https://cortina-interbelica.blogspot.com/2014/04/emil-d-fagure.html.
Pe lângă o serie de traduceri, principala lucrare în proză a lui Emil D. Fagure rămâne cea intitulată ,,Schiţe. 30 de zile la Paris”, Bucureşti, Edit. Librăriei Socecu & Comp. (Atel. grafice I. V. Socecu), 1905, 268 pagini (conform Bibliografiei Naționale a Bibliotecii Academiei Române, la https://biblacad.ro/bnr/brmautori.php?aut=f&page=20&limit=20). A mai scris și comedia în trei acte ,,Trei pălării de dame”. A fost decorat cu ,,Legiunea de Onoare”, cea mai înaltă distincție civilă și militară franceză, instituită în 1802 și acordată neîntrerupt din 1804 până astăzi.
Cele mai asaltate izvoare ale Slănicului, respectiv Nr. 1 și Nr. 3 au și câteva reguli, care trebuie respectate așa cum le recomandă medicii stațiunii în acest ziar: ,,Apele minerale Nr. 1 și Nr. 3, în special ultima, se beau dimineața, între orele 6.00 – 8.00 (în care timp cântă și muzica). Această perioadă a zilei este cea mai propice, căci corpul este în repaus și stomacul deșert. În tot timpul curei, bolnavii trebuie să se plimbe liniștiți și să nu se agite în discuții aprinse. Fumatul în tot timpul curei interne este strict interzis. După ce pacientul a luat cel de pe urmă pahar de apă minerală, e bine să aștepte circa 30 – 60 de minute și apoi să treacă în restaurant, unde va lua o colațiune (aici cu sensul de gustare cf. DEX, n. a.) ușoară, compusă din lapte, cafea sau ceai cu lapte, în niciun caz însă, cafea neagră sau ceai simplu. Puțină pâine prăjită va însoți cu folos băutura arătată, căci aluatul greu sau prăjiturile grase nu sunt apropiate curei”.
Alte două personalități românești figurează pe lista vizitatorilor stațiunii sosiți în sezonul 1912, între 9 și 20 iunie: generalul de armată Dumitru Cocea și Maria Ciucurescu, actrița preferată a lui I. L. Caragiale.
Despre familia generalului Cocea (de origine albaneză, descendenți ai serdarului Gheorghe Cocea) și urmașii lui, citim în publicația ,,Jurnalul.ro”, câteva aspecte relevante din viața acesteia: ,,Fascinaţia familiei Cocea pentru lumea teatrului atât pe scenă, cât şi în viaţa de zi cu zi este, poate, unică în istoria teatrului românesc. Cei trei copii ai generalului Dumitru Cocea, monarhist convins (a făcut parte din comandamentul gărzii regale), `descendent al căpitanului Cocea, din armata lui Mihai Viteazul`, s-au dovedit a fi toţi oi negre. `Bolşevicul` N. D. Cocea mărturisea că în tinereţe şi-a dorit enorm de mult să devină actor, iar surorile lui, Florica şi Alice, au devenit cunoscute actriţe la Paris. N. D. Cocea a transmis această pasiune şi fiicelor sale, două dintre ele – Tantzi şi Dina Cocea – devenind elebre actriţe de teatru şi film. `Chemarea scenei, care m-a chinuit pe mine şi mă chinuieşte şi acum, a răbufnit şi în sângele ei. Florica, Alisa, Dina, Tantzi, toate au simţit chemarea asta. Cum ne-a venit? De unde ne-a venit? Mama se uita la noi ca găina care a clocit ouă de raţă. Şi generalul, când a aflat că fiică-sa se înscrisese la Conservator, exclama exasperat: Fata colonelului Cocea să joace pe funie!`, scria pamfletarul în jurnalul său. Nicolae D. Cocea (1880 – 1949), Nicu sau Niculici, Papi cum îl alintau în intimitate, a fost `un temut gazetar, socialist, magistrat, avocat, director de ziare, puşcăriaş, scriitor, deputat, director general al teatrelor`. Căsătorit de trei ori, a avut patru copii: Tantzi, Dina, Radu şi Maria.
`Viaţa lui N. D. Cocea a fost aceea a unui boem: apărea, dispărea, nu spunea nimic, dar era fermecător, irezistibil, unic`, afirma într-un interviu, spre sfârşitul vieţii ei, Dina Cocea”, cea care a avut o prodigioasă activitate teatrală, cinematografică, eseistică și publicistică (site-ul ,,Jurnalul.ro”, la https://jurnalul.ro/special-jurnalul/scandalurile-familiei-cocea-567192.html).
Deși numele ei a fost unul aproape uitat astăzi, Maria Ciucurescu (1866 – 1939), a fost actrița favorită a lui I. L. Caragiale, care a interpretat sute de roluri memorabile într-o carieră de 50 de ani pe scena Teatrului Național din București. Rolul memorabil, cel care avea să o impună definitiv, interpretarea ce avea să fie una de referință pentru toți actorii ce aveau să îl joace mai târziu, a fost cel al Vetei din ,,O noapte furtunoasă”. Maria Ciucurescu a fost o promotoare a școlii realiste românești de la sfârșitul secolului XIX și a jucat în cele mai variate forme ale comediei, dar mai ales în rolurile comediei de tip clasic (Shakespeare, Moliere, Gogol, Caragiale), remarcându-se prin vioiciunea și naturalețea interpretării, una specific românească.
Și pentru că tot aminteam de actorii de teatru, ziarul anunță o altă serie de reprezentații pe care le va susține pe scena teatrului din incinta Cazinoului, actorul C. I. Nottara, ,,faima scenei românești”, una dintre personalitățile cele mai de seamă ale teatrului românesc, tatăl compozitorului Constantin C. Nottara, un alt mare nume ale muzicii românești.
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Foto: actrița Maria Ciucurescu, din Colecția Teatrului Național București
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)
