Sunt deja câţiva ani de când cuvântul criză este la ordinea zilei, aşa că m-am plictisit de moarte să-l tot aud. Ceea ce explică de ce sunt interesată de alt gen de mesaje, care te încurajează, te inspiră, te fac să mergi mai departe. Cum este, de pildă, cel al unui laureat al Premiului Nobel, Eric Betzic, care a spus despre el că este un pesimist înnăscut, dar că a văzut în fiecare piedică o problemă ce trebuie rezolvată, credinţa lui fiind aceea că „fiecare obstacol, fiecare problemă ascund o oportunitate”.
Si eu sunt convinsă de acest lucru, admirându-i mereu pe oamenii care au gustul obstacolului, înverşunându-se să-l depăşească. Depăşindu-se pe ei înşişi, învingându-şi limitele.
Iar feminismul meu, unul cumpănit, de altfel, şi nu agitatoric agresiv, a mai avut un prilej de jubilare când am aflat că a sporit numărul celor care cred că femeile sunt mai eficiente pe timp de criză, din postura de şefe. Se spune că ele iau cele mai juste măsuri în acest caz, decizii raţionale, bine gândite, evitând riscurile majore. Nu sunt impulsive şi orgolioase ca bărbaţii, n-o fac pe grozavele, nu se aventurează în necunoscut. Atfel se explică de ce, la ora actuală, femeile ocupă posturi de primă importanţă în multe state din lume. Si culmea este că s-au înmulţit şi bărbaţii cărora le place să aibe drept şefi femei, aşa zic nişte sondaje.
E bine că s-a mai schimbat ceva din mentalitatea unor domni, fiindcă n-am suportat niciodată misoginii, suspectându-i de serioase tare, de insuficienţă intelectuală, micime sufletească şi alte neajunsuri, unele de natură psihică, sexuală, etc. În fine, nu i-am avut vreodată la inimă nici pe indivizii resentimentari, ranchiunoşi, răzbunători, deşi se zice despre răzbunare că e foarte dulce şi că e comună tuturor oamenilor. Iar femeile sunt forte, de neîntrecut la acest capitol ( chestiune de la care eu mă sustrag însă), probă recentă fiind cartea fostei partenere oficiale a preşedintelui Franţei.
Valérie Trierweiler a scris „Mulţumesc pentru acest moment”, în care descrie lunile petrecute la Palatul Elysée alături de François Hollande, iubirea lor, provocând un scandal imens în Franţa, pentru că spune unor lucruri (neplăcute, desigur) pe nume. Dezvăluirile ei incendiare au făcut materia unui best-seller, jurnalista devenind milionară în urma unor vânzări record. Iar averea ei va spori şi mai mult, pentru că una dintre prietenele ei, producătoarea de film Säida Jaward, s-a hotărât să–i ecranizeze cartea.
Din femeia umilită, părăsită, iată cum, depăşind o profundă criză, a ieşit o învingătoare, şi moral, şi pecuniar. Dublă lovitură! Formidabilă revanşă! Asta mi-a amintit despre o carte din colecţia Râsul lumii (de la Humanitas), cu titlul „Suntem chit!” de Claire Gillman, care tratează tema răzbunării foarte serios, urmărind nişte tipologii anume. Sub titlul de glumă sau depinde cum vreţi să o luaţi (e posibil să procedaţi în mod practic şi să vă inspiraţi din paginile cărţii), autoarea publică 300 de reţete ale răzbunării în cele mai variate moduri şi diferite situaţii.
Cum apucasem să vă mai zic, de departe femeile au asul în mânecă şi sunt mari meştere în această artă. Mai ales când este vorba despre istorii sentimentale (care cunosc şi ele diferite obstacole şi traversează crize), e cât se poate de valabil vechiul dicton: „iadul nu are furia unei femei sfidate”.
