Cel ce doreste sa revada un interviu de zile mari cu îndragitul actor, realizat de Eugenia Voda pentru emisiunea „Profesionistii“ de la TVR 1, are la îndemâna internetul. Va descoperi aici înregistrarea din 16 decembrie 2012 si va decupa – daca este interesat de soarta limbii române – o secventa edificatoare pentru „competentele“ unor jurnalisti.
Povesteste Radu Beligan cum a primit vizita unei tinere gazetare, de la care primise un pachet de întrebari, între care una începea cu *Vati (pronume A verb auxiliar) scris într-un cuvânt. E usor de ghicit comentariul actorului crescut în climatul rigorii din scoala interbelica. Fiind vorba de o transa sonora, e posibil totusi ca unii telespectatori sa se gândeasca la pluralul de la watt (unitate de masura a puterii, cunoscuta între nefizicieni ca însemn pentru capacitatea corpurilor de iluminat), cu aceeasi rezonanta, svatįt, dar cu alta reprezentare literala: wati.
O studenta, Mihaela P., care si-a sustinut lectia finala (26 ian. a.c.) cu clasa a VI-a C de la Scoala Gimnaziala „Al. I. Cuza“ din Bacau, a avut buna idee sa le ceara elevilor prelucrarea completa a secventei respective: vizionarea interviului, extragerea fragmentului, rescrierea corecta a formei si asezarea într-un context adecvat. Totul facea parte din transferul extern, ultima dintre cele zece verigi ale unei lectii moderne. Adecvarea merge mai departe: Radu Beligan a fost elevul acestei scoli, iar practicanta a deschis lectia cu prezentarea revistei „Mugur alb“, din 1984 si 1989 si din ultimii doi ani. Aici este publicat salutul artistului – pe atunci, directorul Teatrului National „I. L. Caragiale“ din Capitala -, autor al sintagmei „starea de elev“, ca traire ce l-a urmarit toata viata.
Si profesorul e un actor, împrumutând de la acesta strategii pentru a capta si, mai ales, a mentine atentia publicului, dar si pentru a demonstra seriozitatea intrarii într-un rol. Practica pedagogica este forma suprema de validare a competentelor profesionale ale unui tânar, o chintesenta a achizitiilor si deprinderilor intelectuale cu care un filolog – în cazul de fata – îsi sustine examenul de diploma. Daca mentorii îsi fac datoria formal, „rasplatindu-i“ cu zece pe linie, viitorii profesori vor avea garantia ca nu mai este nimic – dar absolut nimic – de învatat.
În numarul dublu 9-10/2013 al revistei „Viata româneasca“, este relatat un episod trist din istoria recenta a învatamântului superior, redactat într-o nota de ironie groasa: „Alocutorul evoca un moment de la practica pedagogica în care colegul cu bagheta încurcase genurile substantivului la o aplicatie în fata elevilor“, acestia „ramânând cracanati la o ignoranta atât de crianta si gasind pe loc o metafora potrivita: tufa de Venetia, pentru viitorul profesorului. Aceasta face ca „sintagma «bine pregatit profesional» sa se întoarca împotriva profului daca ea nu are o acoperire reala“, pentru „ca cel mai gretos lucru pentru el e sa ajunga a fi urecheat de elevi“ (pp. 240-241). În continuare, semnatarul rândurilor, Ion Oltean, descrie cazul ortogramei „i-am luat un cadou“, pe care o profesoara a prezentat-o ca fiind alcatuita din pronumele i si auxiliarul verbului „a fi“ (în loc de „a avea“). Fara comentarii!
