De câtiva ani, Bacaul si-a cam luat adio de la fotbal, asa cum si-a luat adio si de la stadionul „Municipal”. In ambele domenii te poti aventura numai daca porti casca de protectie. Sunt „under construct”.
In aceste conditii, publicului bacauan i-a ramas doar speranta intr-un viitor mai bun. Si amintirile unui trecut de povestit. In Ajun de Craciun, asta si facem: povestim. Despre un fotbal care nu mai exista. De data aceasta, nu am ales neaparat cele mai glorioase pagini ale fotbalului bacauan, ci pe cele mai hazlii. Sa ne inveselim, deci!
Penalty-ul de la 16 metri
In editia 1955-’56, Bacaul a evoluat in premiera pe prima scena fotbalistica a tarii. Unul din principalii realizatori ai lui Dinamo Bacau din acea perioada era atacantul Cretea. Posesorul unui sut napraznic, Cretea avea un obicei… neregulamentar: executa penalty-urile de pe linia de 16 metri!
In zadar incercau arbitrii sa aseze mingea la punctul de la 11 metri; Cretea o tinea pe-a lui, sutând de la marginea careului mare. La un meci de campionat disputat pe stadionul „Libertatii”, din Parcul Cancicov, Cretea a avut o lunga disputa cu arbitrul, transata in favoarea atacantului bacauan doar la interventia portarului advers: „Lasati-l dom’ arbitru sa bata de pe linia lui 16. De ce sa-i stricam cheful? Ca-i 11, ca-i 16, la cum suteaza Cretea, oricum n-am sanse sa vad mingea, darmite sa o mai si apar”.
Marinello, pe post de uscator
Fara indoiala, cea mai glorioasa pagina din istoria fotbalistica a Bacaului o constituie periplul european din 1969-’70, atunci când Dembrovschi si compania au ajuns in turul IV al Cupei Oraselor Târguri, actuala Europa League. Dupa ce au trecut de Floriana La Valetta, Skeid Oslo si FC Kilmarnock, bacauanii au dat de „tunarii” lui Arsenal, care aveau sa cucereasca si trofeul.
Sansele de calificare in semifinale au fost compromise inca din meciul tur, de la Bacau, pe care Dinamo l-a pierdut cu 2-0. Dupa joc, unul dintre stabii PCR-ului, l-a luat la rost pe Madocsa Kiss, „vinovat” pentru ca nu reusise sa-si anihileze adversarul direct, scotianul Peter Marinello, considerat „noul George Best al fotbalului european”.
„Pai bine, tovarase, se poate sa te depaseasca pletosul ala de fiecare data?”, s-a buricat stabul. „Pai, si ce sa-i fac? Are Marinello asta o viteza de zici ca nu-i adevarat. Când venea spre poarta noastra, ma transpira tot, iar când pleca inapoi spre poarta lui, ma usca”, a raspuns Kiss.
Cum a patit-o „Togana”
La mijlocul anilor ’80, in atacul Sport Clubului a incercat sa-si faca loc extrema Togan. Venit de la FC Arges la schimb cu Gica Penoff, Togan a fost botezat rapid de peluza bacauana „Togana”. Motivul? Culoarea pielii, inchisa ca a internationalului francez Jean Tigana.
Togan n-a facut mare brânza la Bacau, dar a ramas …de poveste datorita unei intâmplari al carei protagonist nefericit a fost. Echipa se intorcea spre casa cu autocarul dupa un meci pierdut la scor.
Printre jucatori, suparare mare. Si cum un sprit se poate bea si la infrângere- unii ar spune ca se bea in special la infrângere- câtiva dintre componentii SC-ului si-au inecat amarul in sticla. La un moment, unuia dintre acestia i s-a facut rau de prea multa bautura, iar colegii au cerut soferului sa opreasca imediat masina pentru ca imprincinatul sa se racoreasca.
Numai ca acesta din urma nu a mai ajuns sa ia aer, „racorindu-se” in drum spre iesire, in mod involuntar, direct in capul sarmanului Togan. Vazându-l pe Togan, „albit” din cap pâna in picioare de voma, Iamandi nu s-a putut abtine si i-a aruncat: „Na, Togane, acum chiar ca esti tigan borât”.
„Adica la patru si jumatate?”
Unul dintre cei mai drastici antrenori ai Bacaului din punct de vedere al disciplinei a fost Florin Halagian. Armeanul a stat pe banca FCM-ului in perioada 1997-’99, iar toti jucatorii ii stiau de frica. Mai ales ca „nea’ Florin” ii „dezmierda” uneori pe indisciplinati si cu palma, nu doar cu vorba.
Interesant este ca Halagian avea degetul mic de la mâna dreapta retezat de la jumatate. Clevetitorii sustineau varianta unei datorii la carti din tinerete pe care Hala nu o achitase la timp. Armeanul nu ramânea dator, in schimb, atunci când trebuia sa-si pedepeasca jucatorii. O singura data i s-a intâmplat. Chiar la Bacau.
Dupa un antrenament, Halagian se pregatea sa iasa din vestiar, moment in care unul dintre fotbalistii sai l-a intrebat: „Nea’ Florine, mâine la ce ora avem antrenament?”. Fara sa se intoarca, Halagian s-a indreptat spre usa, rasfirându-si degetele de la mâna dreapta, in semn de cinci, ora cinci. Unul dintre hâtrii vestiarului, vazând patru degete plus un ciot, nu s-a putut abtine: „Adica la patru si jumatate, asa-i?”.
Hala s-a intors rapid, dar nimeni nu a indraznit sa „revendice” gluma. Parerile sunt impartite si azi in privinta autorului. Unii zic ca a fost Giani Capusa, altii ca Radu Ciobanu…
„Iar eu sunt…Sechelarian”
In vara lui 1999, FCM Bacau a evoluat in Cupa Intertoto contra armenilor de la Ararat Erevan. In preziua meciului retur, de la Erevan, clubul armean a organizat, conform protocolului UEFA, un dineu la care a fost invitata si conducerea clubului oaspete, alcatuita din primarul de atunci al Bacaului, Dumitru Sechelariu, presedintele FCM-ului, Gheorghe Chivorchian si antrenorul „galben-albastrilor” Florin Halagian.
La sosirea invitatilor, gazdele s-au prezentat, in ordine, „Abrahamian”, „Andreasyan” si „Ghazaryan”. A venit rândul bacauanilor. Antrenorul: „Halagian”. Presedintele: „Chivorchian”. In sfârsit se prezinta si primarul Bacaului. Scurt si cu zâmbetul pe bune: „Iar eu sunt Sechelarian”.
Dureri de cap pentru Scânteie
Daniel Scânteie a fost unul dintre cei mai prolifici atacanti din istoria Bacaului. Pe lânga faptul ca era omul cu golul, Scânteie a fost dintotdeauna si responsabilul cu caterinca. O mostra din repertoriul celui poreclit „Musca”.
Prin 2000, Scânteie evolua la FC Onesti si facea zilnic naveta intre orasul de pe Trotus si Bacau. Intr-o buna zi, ajungând la stadionul onestean, pentru antrenament, Scânteie le spune colegilor si antrenorilor: „Vedeti ce faceti, ce solutii gasiti in atac, ca eu n-am voie sa lovesc mingea cu capul vreme de doua saptamâni. Pe putin, doua saptamâni. Mi-a interzis medicul”.
Desi obisnuiti cu poantele lui Scânteie, oamenii cad la mijloc. Si-l intreaba: „Da’ ce-ai patit, Daniele?”. Scânteie n-asteapta sa fie intrebat de doua ori. Si baga: „Pai ieri, când ma intorceam spre Bacau, era o ceata de nu vedeai la doi pasi. Am aprins farurile de ceata, dar nimic. Am redus viteza, dar tot nimic. Si atunci, am deschis geamul, conducând asa, cu capul scos in afara pentru a vedea cât de cât. Din sens opus, venea o alta masina, al carei sofer adoptase aceeasi varianta; capul pe geam. Si ce credeti s-a intâmplat?”.
Lumea in jur, curioasa si nedumerita: „Ce s-a intâmplat?”. Scânteie: „Pai, când am trecut unul pe lânga celalalt am dat cap in cap de am vazut stele verzi. Nu stiu care-i treaba cu el, dar mie mi-a interzis medicul sa mai dau cu capul in minge o vreme”.
Domnul nea’ Ghita
Gheorghe Poenaru este unul dintre cei mai populari oameni de fotbal din Bacau. Il cunosc pâna si copii. Dovada: acum vreo trei-patru ani, pe vremea când Poe o antrena pe FCM Bacau, un parinte, insotit de fetita sa care avea vreo cinci anisori, a mers la un antrenament al „galben-albastrilor”. Intrebata daca recunoaste vreun fotbalist, pustoaica a dat din cap ca nu.
„Il stiu in schimb pe antrenor”, a adaugat, aratându-l cu degetul pe Ghita Poenaru. „Si stii cumva si cum ma cheama?”, a intrebat acesta, zâmbind. „Bineinteles”, a replicat fetita, „sunteti domnul nea’ Ghita”.
