Longevitate, armonie, virtuozitate
Fiica cea mare a scriitorului Barbu Delavrancea nu putea fi departe de lumea artei, combinând fericit ecourile muzicii cu farmecul literaturii memorialistice. Cartea „Dintr-un secol de viaţă” este dovada unei conştiinţe vii, dinamice, mutată în focul mistuitor al celei ce a încorporat o sumă impresionantă de fapte şi impresii. Centenară, Cella Delavrancea (15 dec. 1887 – 9 aug. 1991; a trăit deci 104 ani) ne obligă să nu ignorăm vreun eveniment aflat sub acest semn, pildă fiind chiar volumul pregătit de ea şi editat de Valeriu Râpeanu, la Editura Eminescu din Bucureşti, în anul atingerii bornei 100.
Câteva extrase
Am recitit cele peste 600 de pagini cu mai multă atenţie decât acum vreo patru decenii, urmărind un toponim băcăuan: Coţofăneşti. Aici, în vremea Primului Război Mondial, Cella Delavrancea a fost soră de caritate într-un spital de campanie, episod absent din cartea centenarului vieţii ei. Am găsit în schimb unele însemnări care arată interesul virtuozului pianist pentru limba română şi literatură. Muziciana se apropie, fireşte, de fonetică, minunându-se de sunetele deschise („Pablo Casals – câte vocale sonore în acest nume cu putere magnetică!”), de forţa de sugestie a consoanei labiodentale v (în poezia „La o Veneţie”, de Vladimir Streinu, aceasta „se repetă de 20 de ori şi de 5 ori în versul Vaer, val şi vânt, şi vreme / Vălmăşite-n sine curg”). Cuvintele au, desigur, cea mai mare capacitate de comunicare, în acord sau nu cu chipul nostru: „Există o anumită cadenţă în figura unui om, care cere anumite vocative. Trebuie să poţi răspunde pe planul fizic la sonoritatea numelui pe care-l porţi. În ştiinţele oculte, silabele numelui au puterea scutului apărător”.
Un centenar…
În ziua de 22 noiembrie 1924, Cella Delavrancea s-a căsătorit cu Filip Lahovary (1882-1965), magistrat, „cărturar şi bibliofil” (Valeriu Râpeanu). Editura Jurnalul Literar a avut fericita idee de a publica în 1998 scrisorile Cellei către soţul ei, în traducerea din franceză a lui Dan Mateescu. Avem aici, pe lângă substanţa oricărei corespondenţe intime, pasaje de istorie a muzicii româneşti. Iată un crâmpei de impresie la cald, notând în aceeaşi zi de „duminică 29 8-brie 1939”: „Micuţul meu drag, mă întorc de la concertul Enescu. A dirijat Simfonia italiană de Mendelssohn, un concert Brandemburgic şi Simfonia a 7-a. Ce linişte m-a cuprins de a fi din nou în contact cu atotputernicia! Există o demnitate în talentul împlinit care îi conferă substanţă puternică precum viaţa. Era atât de robust în gestica sa, atât de atent şi de sigur pe el!”
…şi încă unul
Cella e un iscusit portretist, chiar şi într-o secvenţă de jurnal debordând de informaţie culturală: „În 1924 l-am văzut pe Matei Caragiale. Se însurase cu Marica Sion, scumpa prietenă a mamei mele şi sora doamnei Florica Voinescu, văduva pictorului de marine. Ele erau fiicele scriitorului George Sion şi făceau parte din societatea aleasă a Bucureştilor. Erau bogate, distinse şi generoase”. Marica „reprezenta pentru Matei tipul visat de el al aristocratei”.
Cărţile memorialistei şi cronicarului muzical – atracţii nedezminţite.
