„Dani este singurul sportiv care, în zece ani de pregătire, nu mi-a lipsit niciodată, dar niciodată, la vreun antrenament. Nu s-a pus vreodată problema că ar fi răcit, obosit sau că nu ar avea chef”. Cuvintele îi aparțin lui Iulian Matei, antrenorul înotătorului Daniel Martin. „Pot spune că în acești zece ani au fost mai multe ore de antrenament decât ore de somn noaptea”, completează Dani. Cele două declarații ilustrează perfect traseul sportiv al lui Dani Martin.

Un traseu care a atins apogeul în 2018. Drept dovadă stau și premiile de final de an, „Cel mai bun sportiv al SCM Bacău” și „Sportivul nr.1 al județului” încununează un an în care Dani s-a laureat, printre altele, campion european de juniori și vice-campion olimpic de tineret. Un an început sub semnul SCM Bacău și încheiat sub culorile CSM Bacău. Un an cu 42- se citește patruzeci și două!- de medalii la Naționale, Internaționale, Europene sau Jocurile Olimpice de Tineret.

Răsucind fusele orare…

Așadar, în spatele premiilor de final de an stau medaliile. Iar îndărătul medaliilor se află un număr de ore de antrenament superior orelor de somn.

Și – atenție- vorbim despre un sportiv de 18 ani care nu a suferit în toată viața sa de insomnie. Nici măcar atunci când fusele orare păreau să încurce ițele lui Moș Ene. Să punem degetul la întâmplare pe harta lumii. Și apoi să consultăm agenda cu rezultate a lui Dani. Îi dăm drumul. Singapore? No problem! Indianapolis?
Bronz mondial la juniori. Nopțile albe de la Helsinki? Un aur continental la juniori, dublat de un record al concursului la 100 m spate, plus un argint la 200 m spate. Buenos Aires? Dublu vice-campion olimpic de tineret.

„Adevărul este că mă adaptez cu ușurință schimbărilor de fus orar. Nu am avut niciodată probleme din acest motiv.
Dacă ajung noaptea, dorm, dacă ajung ziua, sunt activ”, precizează Dani Martin, revenit chiar săptămâna aceasta din China, unde a participat la Mondialele de Seniori în bazin scurt.

…și acele ceasornicului

Dani privește deja spre viitor. Spre 2019. Și, în mod special, spre 2020, anul Olimpiadei de la Tokyo.
Dar pentru că 2018 a fost cu adevărat un an special, propunem să oprim nițel acele ceasornicului și chiar să le dăm înapoi. Înapoi spre mijlocul lui martie. Adică atunci când în Bacău s-au derulat Naționalele de Seniori, Tineret și Juniori, la care Dani Martin a cucerit 16 medalii de aur și una de argint. „Mi-a lipsit doar aurul la 50 fluture”, rememorează zâmbind elevul lui Iulian Matei.

A urmat apoi Balcaniada de juniori la Sarajevo. Alte nouă titluri, dintre care șapte de campion balcanic. Și Internaționalele României, cu 13 prezențe pe podium, dintre care una pe cea mai înaltă treaptă la Seniori, la 100 m fluture. Semn bun pentru Europenele de juniori din iunie, de la Helsinki, competiție unde înotătorul băcăuan își fixase drept obiectiv două medalii, așa cum anunțase și în interviul acordat Deșteptării înainte de plecarea în Finlanda. Dani nominalizase și probele: 200 metri spate și 100 metri spate.

De pe podium, la fast-food

Vara, la Helsinki, nopțile sunt scurte. Trei-patru ore, cel mult. Dar, așa cum am văzut, Daniel Martin nu a avut niciodată probleme cu somnul. Cel mult, cu mâncarea.

„Timp de o săptămână, am mâncat doar pește. Prea mult pentru cineva care nu este un fan al mâncărilor pe bază de pește”, dă timpul înapoi Dani, care de-abia a așteptat finalul probelor pentru a face o vizită la un fast-food. Avea și ce să serbeze! La Helsinki, băcăuanul a cucerit titlul european de juniori la 100 metri spate, stabilind, totodată, și noul record al competiției: 53,52. Și titlul și recordul le-a împărțit cu rusul Kliment Kolesnikov, marele său rival. „Rusul e tare. Este suficient să spun că deține, printre altele, recordul mondial de seniori la 100 m în bazin scurt”, explică Martin, care, în Finlanda, și-a adăugat în palmares și un argint european la 200 m spate. A fost întrecut doar de Kolesnikov, dar și-a atins obiectivul: două medalii la Europene. Încă un cheesburger, vă rog!

Țintă veche

În toamnă, Dani a făcut un pas important în cariera sa: a semnat cu CSM Bacău. „Daniel Martin este o țintă mai veche a clubului nostru. Vorbim de un sportiv care, sub îndrumarea lui Iulian Matei, antrenorul ce l-a luat practic de la zero, a bătut peste 120 de recorduri în carieră. Nu întâmplător, eu îi mai spun Recordinho. Ne bucurăm că el concurează acum pentru CSM Bacău, lucru care nu ar fi fost posibil fără implicarea directă a primarului Necula în negocierile ce au permis transferul lui Dani Martin de la SCM și fără sprijinul financiar al Primăriei și al Consiliului Local”, mărturisea directorul CSM Bacău, Adi Gavriliu.

„Odată cu semnarea acestui contract, pentru mine se profilează un nou drum către marea performanță. Este o cotitură importantă în cariera mea, care mă stimulează din plin”, spunea la vremea respectivă Martin. La o săptămână după semnarea contractului și la doar trei zile de la împlinirea vârstei de 18 ani, Daniel Martin a „lovit” din nou. De data aceasta, la Jocurile Olimpice de Tineret de la Buenos Aires, unde și-a completat salba de succese cu alte două medalii de argint.

Baremul olimpic

Înapoi în prezent, acum. Așa cum aminteam, Dani Martin de-abia s-a întors din China, de la Mondiale. Și are o agendă încărcată pentru 2019. La loc de cinste stă scris: „îndeplinirea baremului olimpic”. Data nu a fost încă fixată. „Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Asta așa, ca să stau eu mai liniștit”, mărturisește Dani, care mai spune că nici programul noului sezon nu va diferi cu mult: „Poate să apară în plus o etapă de Cupă Mondială. În rest, nu va fi ceva ieșit din comun”. Altfel spus, același program de antrenament. Cu un număr de ore superior celor de somn; este știut! Firește, cu noi și noi medalii.

Și- de ce nu?- cu alte premii la final de an. Pentru tânărul înotător de 18 ani, viața și performanța își urmează cursul. Mână în mână. Ca în orice poveste de succes.

Pentru că a demonstrat, de-a lungul timpului, că iubește România, simte românește și, e mai român decât foarte mulți români, Trofeul Deșteptarea 2018 i-a fost înmânat lui Talal Hamad.

A venit în România în 1983, cu gândul de a studia regia. A devenit, însă, medic, și nu a mai plecat din țară. De 35 de ani, Talal Hamad, născut în Siria, se simte român iar mulți îl consideră mai român decât mulți români. Nu se sfiește să poarte ie, sărbătorește 1 Decembrie și 24 Ianuarie, refuză să celebreze Valentine’s Day, Ziua Recunoştinţei sau Halloween.

“Faptul că unii s-au născut aici nu le dă certificatul de buni români“, spune el. “Eu aici am crescut, aici am copiii și prietenii. Acum nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar aici m-am format. Mă simt nu român, ci un bun român, asta e în sufletul meu“.

De ce a plecat din Siria?

Tânăr absolvent de liceu, cu bacalaureatul proaspăt luat, împrăștia manifeste contra regimului. “Tipăream manifeste și le aruncam noaptea, nici tata nu știa, însă când a simțit, el a fost cel care m-a încurajat să optez pentru a studia în afară, probabil ca să mă protejeze, să mă trimită departe de pericolul care mă păștea, ne păștea pe toți, în cazul în care eram prins.

Am fost la Damasc, am depus câte un curriculum vitae la cele trei ambasade, unde urma să studiez regie de film, și anume la ambasada Franței, a Iugoslaviei și a României. Aveam un pact cu tata: de unde vine primul răspuns, acolo mă duc. Primul răspuns a venit din România”, povestește el. La 31 octombrie 1983 ajungea în țară și a făcut anul pregătitor – în care studenții străini învățau limba română – în Bacău.

Colegii începuseră anul universitar pe 15 septembrie, însă datorită profesorilor şi muncii sale a reuşit să recupereze decalajul în a învăţa limba. După terminarea anului universitar, tatăl său l-a convins să renunţe la Regie şi să facă Medicină: „Nu cred că a făcut-o din raţiuni economice. Apropo, amintesc faptul că taxa şcolară la IATC, la secţia de Regie, era aproape 950 de dolari pe lună, iar la Medicină taxa era 325 de dolari pe lună”.

Când trăia în Siria nu știa mare lucru despre România, însă auzise de Nadia Comăneci, Gheorghe Zamfir și de Mircea Eliade. “Cu marele Zamfir aveam zeci de casete, eram, ca și acum, îndrăgostit de muzica lui. Din cei trei, am cunoscut personal două persoane, regret faptul că n-am apucat să-l cunosc direct și pe Mircea Eliade, unul dintre cei mai mari români după părerea mea”. Băcăuanii știu cu siguranță că, de fiecare dată când Gheorghe Zamfir trece prin Bacău, ajunge și pe la Talal.

În România

Talal Hamad Al-Essa este căsătorit cu o româncă și are doi copii. Acum administrează restaurantul Villa Borghese, în care, la fiecare sfârșit de săptămână, sunt concerte cu interpreți și trupe românești sau din Republica Moldova. Mai organizează și un festival anual de folk în Bacău. De ce folk? “În primul rând pentru că muzica folk folosește limba română. Poezia în limba română. În rock există tendința de a te îndepărta de limba noastră. Pe vremea lui Ceaușescu toată lumea cânta în limba română, dar acum… E adevărat că și folkul este internațional, dar în România a luat o formă aparte, de baladă. Folkul este omul cu chitară care are un mesaj”, a declarat Talal pentru Deșteptarea.

Pasiunea sa pentru folk s-a născut în 1983, când o prietenă l-a dus pe stadion, la Cenaclul Flacăra. “Chiar dacă nu înțelegeam cuvintele, eram fascinat de starea aceea, o atmosferă încărcată de emoții. Și acum când îmi amintesc, mi se ridică părul pe mâini, retrăiesc acele momente”.

Cât despre relația cu România, el este concis: “Niciodată nu m-am simțit străin aici, aici am fost adoptat, chiar dacă am lăsat o familie acasă, aici am găsit o familie și mai mare, am găsit prima iubire, am găsit chiar și o mamă adoptivă, surori, frați și adevărați prieteni”.

„Îl cunosc, pe Talal, de aproape 20 de ani. E un om de excepție. Aș vrea, din tot sufletul, să avem o mie de oameni în țară așa cum e Talal, care să se exprime corect românește, așa cum vorbește el. Este foarte capabil, un om cu o voință uriașă, de o corectitudine ireproșabilă. Este un mare caracter. Un om care sare în ajutor atunci când este nevoie. Este sirianul care s-a integrat cel mai frumos, armonios în societatea românească. Nu e nicio diferență între el și un român”.
Gheorghe Zamfir

„Sunt doar un om care consideră esențial respectul față de meserie, familie și față de cei din jur”. Asta mi-a spus mereu, de câte ori ne-am întâlnit. Și mereu mi-a oferit o lecție despre motivația de a fi dascăl. Un dascăl dedicat elevilor săi. Dar și îndrumător, diriginte, coordonator de proiecte, în continuă perfecționare, în căutare de informație, de nou. Un adevărat OM. Modest, iubitor și mereu cu zâmbetul pe buze.

Irina Ștefură este cadru didactic titular, șef al Catedrei de Limbi moderne și coordonator al Comisiei de Proiecte și Parteneriate din Colegiul Național Catolic „Sf.Iosif” din Bacău. Aici și-a văzut împlinit visul din copilărie. Asta și-a dorit mereu: să fie profesor. Au trecut de atunci deja 16 ani.

„În clasa a VIII-a, pe când eram elevă la Școala Generală nr. 4, am fost întrebată la ora de dirigenție ce îmi doresc să devin. Răspunsul meu a venit repede și fără ezitări: profesor. A fost să fie chiar profesor de limba engleză, disciplină pe care am iubit-o încă de la primele ore, din clasa a V-a. Astăzi, profesor fiind, pot să înțeleg mai bine, prin prisma propriei experiențe de viață, cât de important este omul care te învață ceva și, mai ales, cât de important este modul în care încearcă să facă acest lucru. Așa cum au făcut și profesorii mei cu mine. De aceea cred cu tărie că un profesor trebuie să știe să se facă plăcut atât ca om, cât și ca educator în clasă: ca om, prin atitudine, ca educator, prin siguranța de sine, deci prin pregătire.”

Timpul a trecut, iar prof. Irina Ștefură se poate mândri acum cu generații întregi de elevi, unii urmând același vis. O confirmare a muncii depuse, a iubirii față de cei de alături, a calității actului didactic, a valorii și dedicării, a modului în care știi să oferi ceea ce deja cunoști, de a te dărui, de a îndruma și a educa.

„Personal, consider că nu poți spune niciodată «Gata! Știu destul!…» atunci când ești profesor. Mereu caut să fiu la curent cu noutățile, să aflu, să știu mai multe”, explică, pe un ton care arată siguranță, voință și sinceritate. S-a specializat la cursuri și conferințe pentru profesorii de limbă engleză.

A urmat cursurile de masterat în domeniul comunicării, a participat la numeroase întruniri și seminarii, dar și la trei stagii de formare în Marea Britanie. În anii 2006 (în Norwich), 2010 și 2013 (în Londra) a accesat fonduri europene prin programul de formare continuă pentru cadrele didactice derulat prin intermediul Agenției Naționale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale. Acele programe europene pentru învățământ care au reprezentat o gură de aer proaspăt pentru învățământul românesc.

Mii de profesori au avut șansa să urmeze cursuri de perfecționare în alte țări europene, la fel și mii de elevi au avut, astfel, șansa să înțeleagă și să vadă cu ochii lor ce începe acolo unde se termină spațiul românesc. Pentru unii aceasta a însemnat o schimbare radicală de mentalitate, pentru alții începutul îndeplinirii unui vis sau a unui drum în viață altfel decât au crezut că ar fi posibil. Așa cum a fost și în cazul ei. Au fost apoi, mai multe cursuri de formare internaționale, tot pe fonduri europene, pe domeniu tineret.

„Aplicațiile mele pentru parteneriatele multilaterale și proiectele europene au adus și rezultate. Am reușit să le facilitez și elevilor mei drumul spre Europa. Poate pentru ei, cea mai mare realizare a fost Proiectul Euroscola, prin care clase întregi din colegiul nostru au ajuns în Parlamentul European, de la Strasbourg, și au fost și ei parlamentari europeni pentru o zi. Au participat la ședințe, au dezbătut diferite probleme ale întregii omeniri, cu elevi din toate țările europene, au propus soluții”, a mai spus prof. Irina Ștefură. De patru ori a câștigat acest proiect și, de fiecare dată, elevii săi s-au făcut remarcați, fie prin calitățile în materie de utilizare a limbilor engleză și franceză, fie prin calitatea, originalitatea și pertinența ideilor exprimate și a întrebărilor adresate.

„Ziua Euroscola îmi stârnește aceleași emoții și îmi aduce aceleași satisfacții ca și prima dată. Din exterior poate părea o rutină, o obișnuință, însă din interior este un proiect plin de emoție, dar, mai ales, de realizări.”

Trofeul Deșteptarea 2018 s-a acordat prof. Irina Ștefură pentru că, prin multiplele proiecte europene derulate cu și pentru elevi, a adus Europa în Bacău, dar a și dus Bacăul în Europa.

E mândră de fiecare generație, de fiecare elev, de fiecare clasă pe care o coordonează. Se simte un profesor împlinit. „Dar nu unul deosebit. Am reușit multe, dar nimic extraordinar. Ca mine sunt mii de alți profesori și toți merită respectul societății”, adaugă prof. Irina Ștefură.

Un dascăl care a simțit vocația pentru această meserie, căruia chiar îi place ceea ce face, care vrea mereu să atingă perfecțiunea cu elevii ei. Are împliniri, dorințe, regrete. Dar și multe satisfacții în ceea ce face, iar dovada cea mai mare sunt chiar copiii pe care îi îndrumă în viață, zi de zi, an de an. Prin visului ei din copilărie devenit realitate!

În prezent, prof. Irina Ștefură derulează proiectul „Paroles d’ici, musiques d’ailleurs”, care a început anul trecut și se derulează pe parcursul a doi ani. Și nu se va opri aici. De anul viitor, va aplica pentru alte noi proiecte. Toate, pentru formarea ei, dar și a elevilor săi.

În vara acestui an am cunoscut, în satul Hârja (comuna Oituz) un om minunat, pe doamna Mary Gibson. Venise la aniversarea de 25 de ani a unui proiect căruia ea însăși i-a dat viață, împreună cu Fundația „Friends of Children in Romania”, din Marea Britanie, Asociația „Copiii în sânul familiei”, un centru caritabil în care sunt crescuți zeci de copii fără părinți.

Doamna Mary tocmai împlinise 90 de ani, dar nu a pregetat să revină din țara sa la Hârja, să-și revadă copiii și prietenii. Pentru tot ceea ce a făcut pentru România și pentru exemplul pe care ni-l dă prin viața ei, i-a fost înmânat Trofeul Deșteptarea 2018.

Un exemplu de viață pentru toți

Mary Gibson a venit în România în 1991. Împreună cu Beatrice Grigoraș, acum managerul Asociației „Copiii în sânul familiei”, a dezvoltat complexul care este Centrul caritabil pentru copii. Este, indiscutabil, un exemplu de viață pentru noi toți, pentru că a început proiectul din Hârja în momentul în care a ieșit la pensie. Niciodată Mary nu e obosită, niciodată nu spune că nu poate.

Dedicată comunității, păcii și voluntariatului

Mary Aurelia Gibson s-a născut în Sussex, Marea Britanie. Pe 18 aprilie a împlinit 90 de ani.
A lucrat pentru membrii Parlamentului britanic, ca asistent manager. A fost magistrat al Păcii. A înființat un club pentru tineri în Sussex și a fost implicată în mai multe misiuni umanitare.

După ce s-a pensionat, a venit în România și a înființat întâi Romanian Orphanage Trust și apoi s-a retras din această organizație pentru că era prea mare și a înființat Asociația „Copiii în sânul familiei” din Hârja, în anul 1993.„A fost – ne spune Beatrice Grigoraș – foarte afectată de tot ce a văzut în țara noastră, în 1990, după căderea lui Ceaușescu.

A simțit că este obligația ei să ajute cei aproximativ 100.000 de copii abandonați în orfelinate, prin interme­diul unui program de televiziune britanic denumit Blue Peter și a reușit astfel să adune în jur de 9 milioane de lire sterline pentru un proiect în România.”

Așa și-a început povestea ONG-ul, Romanian Orphanage Trust. După el a luat ființă, în 1993, Asociația Copiii în Sânul Familiei Hârja (Friends of Children in Romania). ONG-ul a construit două case în Hârja. Mary vizita proiectul de patru ori pe an, proiect sponsorizat în mare parte cu bani adunați în Marea Britanie.

Acum Mary vine de două ori pe an în România, dar ține mereu legătura cu toți copiii și în continuare adună fonduri pentru acest proiect. Mary Gibson are ea însăși patru copii, acum ajunși la 55 – 65 de ani, care au susținut-o permanent cu proiectul de la Hârja.

La aproape 91 de ani de viață, tocmai și-a vândut casa și ferma unde a trăit 30 de ani, dar unde era destul de izolată, și a cumpărat o căsuță fără etaj într-un sat mai populat, „unde să pot socializa și unde să pot să fac voluntariat la vreo școală”, spune ea.

De oameni ca Mary Gibson, deciși să schimbe ceva în jurul lor, avem nevoie!

„Le mulțumesc tuturor celor care mă apreciază. Este mereu o bucurie pentru mine să mă aflu la Hârja. Pentru mine este un privilegiu să primesc dragostea tuturor, să fiu printre prietenii din România, în marea familie din Hârja, pe care cu bucurie o sprijin. Tot ce s-a spus despre mine este valabil și pentru Beatrice Grigoraș, pentru că dacă nu era ea proiectul nu ajungea la etapele în care a ajuns. Am luptat pentru binele acestor copii și îi iubesc foarte mult, ca și pe cei care au grijă de ei.”
Mary Gibson,
fondator Asociația „Copiii în sânul familiei”

Prin acest titlu putem caracteriza în numai câteva cuvinte activitatea col. (retr.) Paul-Valerian Timofte, președintele Filialei Bacău „Col. Corneliu Chirieș” a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, dar și vicepreședinte al acesteia. Pe 29 noiembrie, pentru cariera sa militară de 35 de ani, dar și pentru modul în care s-a dedicat organizării manifestărilor cinstirii memoriei eroilor patriei, a primit titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău. Iar la începutul acestei luni a primit, pentru aceleași merite, Trofeul Deșteptarea 2018.

Cine l-a cunoscut pe col. (retr.) Paul Valerian Timofte și i-a urmărit aparițiile publice i-a putut remarca vocea puternică, dedicată evenimentelor pe care le-a condus ca inițiator, organizator, prezentator sau ca moderator al unor importante activități. Calitățile sale nu se limitează, însă, doar la atât. Paul-Valerian Timofte este și un bun manager de proiecte dedicate, de asemenea, cinstirii memoriei eroilor patriei, dar și un istoric documentat și un publicist redutabil. Sub conducerea sa, Filiala Bacău a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” (ANCERM) a continuat trendul impus de fondatorul ei, regretatul col. Corneliu Chirieș.

„Datorită pasiunii cu care colonelul Chirieș a susținut reînființarea asociației și organizarea activității ei suntem noi, astăzi, grupați în aceasta – spunea, la aniversarea de 20 de ani a filialei, Paul-Valerian Timofte. Dedicarea sa unei asemenea cauze ne-a impulsionat. Am căutat peste tot monumente ale eroilor, în toate cătunele și le-am refăcut, în multe cazuri și cu ajutor de la oamenii locului.”

Stau mărturie numărul mare de cimitire ale eroilor reorganizate și al monumentelor renovate, dar și numărul impresionant de manifestări închinate eroilor căzuți pentru patrie pe Valea Oituzului, pe Valea Trotușului și chiar în toată țara. Din anul 1996, Paul-Valerian Timofte este organizatorul manifestărilor dedicate Zilei Eroilor Neamului din județul Bacău și al manifestărilor „Memoria Oituzului” – ceremonial militar și religios la Cimitirele Eroilor din Oituz și Poiana Sărată, în colaborare cu Garnizoana Bacău, Consiliul Local Oituz și Arhiepiscopia Romanului și Bacăului. Din anul 2014 a inițiat și organizat manifestarea „Marșul Eroilor”, realizată în parteneriat cu Primăria Bacău și Inspectoratul Școlar Județean, la care participă, anual, peste 2.000 de elevi de la cercurile „Cultul Eroilor”.

Din anul 2012 Paul-Valerian Timofte este și vicepreședinte la nivel național al Asociației Cultul Eroilor, iar în prezent îndeplinește și funcția de președinte al Filialei județene Bacău a Asociației Naționale a Veteranilor de Război. Iar din anul 2010 este directorul fondator și coordonatorul revistei „Bacăul Eroic”, publicație de educație patriotică și de cinstire a eroilor neamului. Președintele filialei Bacău Cultul Eroilor este și autorul cărții „Bacău – Consemnări istorice”, apărută în anul 2013 și editată sub egida Asociației Cultul Eroilor, cu o mulțime de articole publicate timp de câțiva ani, în special în ziarul Deșteptarea.

Colonelul Paul-Valerian Timofte este, de asemenea, Cetățean de onoare al orașului Comănești, dar și al comunelor Oituz și Scorțeni, pentru atragerea autorităților locale în organizarea manifestărilor dedicate eroilor neamului. Ca vicepreședinte al ANCERM, a îndrumat, sprijinit și coordonat activități în filialele județene Suceava, Botoșani, Neamț, Vrancea, Covasna și Bistrița Năsăud. Anii 2017 și 2018 sunt considerați vârfuri ale implicării sale în cinstirea eroilor, iar ca apreciere a întregii sale activități a primit 30 de medalii și peste 600 de diplome omagiale, de excelență și aniversare.

„Sunt onorat de titlurile și de medaliile care mi-au fost conferite în ultimii aproape 20 de ani, pentru
o activitate care cred că ar trebui să-l caracterizeze pe fiecare dintre noi. Dar unul dintre cele mai importante și mai dragi trofee este cel conferit acum de ziarul Deșteptarea, un cotidian a cărui istorie se identifică exact cu aceea a Revoluției din 22 Decembrie 1989. Atunci, pentru libertate și democrație în țara noastră și-au jertfit viața un important număr de eroi. Deșteptarea este rodul acelui moment istoric, o publicație în care mulți dintre noi am avut posibilitatea să ne facem cunoscute opiniile. Este, însă, și ziarul pe care filiala Cultul Eroilor din Bacău l-a simțit mereu aproape.”
Col. (retr.) Paul-Valerian Timofte

Pentru asumarea menirii de a lupta împotriva sărăciei și abuzurilor, la Roma, i-a fost înmânat pr. Benoni Ambăruș Trofeul „Deșteptarea” 2018.

Plecat din anii studenției în capitala credinței, pr. Benoni Ambăruș este unul dintre băcăuanii care ne fac cinste peste hotare. Născut la 22 septembrie 1974, la Somușca, a intrat la Seminarul din Iași, în anul 1990, apoi a absolvit cursurile superioare în anul 1996, când a plecat la Roma. De atunci și până în iunie 2000 a frecventat cursurile de la Pontificio Seminario Romano Maggiore, obținând diploma în Teologie. Până în anul 2012 a fost educator, colaborator parohial, viceparoh, an în care devine paroh la Santa Elisabetta e Zaccaria, la Valle Muricana. În octombrie 2017, a fost numit vicedirector „Caritas” Roma și în septembrie 2018, director.

– Suntem la Vatican. Măreția acestui templu închinat credinței naște în multe persoane uimire și în altele semne de întrebare. În urmă cu 22 de ani, când ați venit aici, ce ați simțit la vederea acestor locuri?

– Îmi amintesc doar fiorii care m-au luat când m-am uitat la Basilica San Giovanni in Laterano și apoi la Basilica San Pietro. Simțeam istoria, care mă copleșește. Știți că în perioada aceea, pentru România, orizonturile către străinătate abia se deschideau. Eu văzusem la televizor câte ceva din ce am găsit aici, dar să văd cu ochii mei istoria prin intermediul acestor edificii mărețe mi-a provocat fiori de nedescris.

– Din cei 44 de ani pe care îi aveți, jumătate i-ați trăit în Italia. În ce limbă sunt gândurile Sfinției Voastre?

– De foarte mulți ani gândesc și visez în limba italiană. După primii şapte ani petrecuți în Italia, s-a produs această schimbare. Totuși, când este vorba de România, de frați, de locurile de acasă, gândurile și cuvintele mele sunt în limba română. Oricât de bine te adaptezi într-o țară străină, când vine vorba de locul în care te-ai născut, de origini, automat în minte și în inimă totul e în graiul natal.

– De-a lungul timpului ați fost student, formator, vicar și paroh. Ce vă vine în minte când vă gândiți la aceste perioade?

– Când eram student, a fost perioada cea mai grea. Îmi amintesc că mergeam foarte mult pe jos, nu aveam bani de bilet… Totuși consider că experiența cea mai importantă pentru un preot este cea de paroh. Ești păstorul unei comunități și, în același timp, ești în postura de a demonstra cât ești de capabil. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care sunt străini și primesc această numire. Enoriașii vor să simtă că ești unul de-al lor. Și aceasta este o adevărată provocare.

– Pentru că am vorbit de perioada în care ați fost paroh, nu putem trece peste data de 26 mai 2013, când papa a vizitat parohia în care activați. Ce ne puteți spune din culisele acestei vizite?

– Legat de vizita papei în parohie, trebuie să vă spun că inițial trebuia să vină papa Benedict, la sfârșitul lunii martie. Acesta însă a demisionat și cumva noi am răsuflat ușurați, pentru că a pregăti o vizită a papei într-o parohie în care ești în primul an pastoral e un factor serios de stres. Când am auzit vestea demisiei, am zis că „am scăpat”. Totuși, în Săptămâna Mare, m-a sunat cardinalul Vallini și mi-a zis să aleg o duminică din luna mai pentru vizita papei Francisc în parohie. Eu am spus că nu aleg nicio duminică, pentru că avem Prima Împărtășanie în comunitate. Cardinalul a închis telefonul și a revenit peste două ore, când mi-a spus: „Papa vine la tine pe 26 mai și face Prima Împărtășanie”. Așa că am luat-o de la capăt cu toate pregătirile. Ziua vizitei a fost extrem de importantă pentru toți. Închipuiți-vă că era vorba în perioada aceea despre „Ciclonul Francesco”. Era puțin timp trecut de la numirea sa ca papă, dar reușise deja, prin mesajele sale, să-i uimească pe toți. Imaginați-vă că ne sunau oameni din toate colțurile Italiei să afle informații despre această vizită.

– În anul 2017, ați fost numit vicedirector al „Caritas”-ului, și anul acesta, director. Ce presupune o zi de muncă de când aveți această numire?

– De când sunt director la „Caritas” – de fapt încet, încet realizez acest lucru –, pot să vă spun că am două agende: una personală și cea din secretariat. Această funcție a adus cu sine o suprapunere de evenimente, întâlniri pe care le am din postura de director și, bineînțeles, la acestea se adaugă sarcinile pe care le am ca păstor al unei comunități. Practic, umblu de dimineața până seara. Ce nu realizează mulți e faptul că printr-o întâlnire poți să schimbi viața unor oameni. E o vorbă aici în Italia care spune că „atingi cu mâna”. Practic asta se întâmplă când te implici cu adevărat: pui mâna și faci ceva concret, pentru schimbare în bine. Mai simplu, filosofia mea de zi cu zi este: „Astăzi trebuie să mai facem un bine, atât cât putem și ține de noi”.

– Pentru cei care nu știu exact ce presupune „Caritas”, încercați să faceți o scurtă descriere a activității acestui organism.

– „Caritas”-ul își desfășoară activitatea la nivel internațional, național, diecezan și chiar parohial. Dacă e să ne raportăm la „Caritas” Roma, pot să vă spun că sunt în jur de 50 de centre cu profil diferit: centre de primire pentru cei fără locuință, cantine sociale, case pentru mame singure, case de primire pentru minorii abandonați, case pentru femeile maltratate sau victime ale prostituției, centre de distribuție alimente și, bineînțeles, o serie de birouri pastorale care coordonează aceste centre. Foarte important: ne ocupăm și de cei care cad în plasa viciilor legate de jocurile de noroc. Ca o sinteză, „Caritas”-ul este ca o mașinărie complicată, dar îmi place să spun că e o mașinărie a războiului binelui.

– Se spune că atunci când întâlnești zi de zi aceeași situație, e greu să fii impresionat. Cum e să trăiești zi de zi ancorat în problemele oamenilor?

– Nu e greu să fii impresionat dacă nu rămâi doar la suprafața problemelor și nu ești legat de cifre și statistici. Dacă întâlnești oamenii și îi asculți, nu ai cum să fii superficial. De aceea, le spun de multe ori colaboratorilor mei să asculte povestea oamenilor. Oamenii nu au nevoie doar de lucruri materiale; ei vor și să-i asculte cineva. Vă dau un exemplu. Curând am trecut pe la cantină, unde mănâncă în jur de 300-400 de persoane în fiecare seară. Am făcut vizita în mod neoficial. Bineînțeles, marea majoritate a beneficiarilor nu mă cunosc. Am mers printre ei, i-am salutat, le-am urat poftă bună. La un moment dat, un domn care lua masa a chemat un om din echipa noastră și l-a întrebat cine sunt eu, pentru că i se pare că mă cunoaște și m-a văzut și cu alte ocazii. După ce a aflat că sunt directorul „Caritas”-ului, a venit la mine și mi-a spus: „Nu vreau să rezolvați problemele noastre. Încercați doar să ne ajutați câte puțin, cum faceți acum. E mai mult decât suficient”. Vedeți, astea sunt lecțiile pe care le primim zilnic și ele ne dau forță.

– Care este sfatul dvs. pentru cei care vor să ajute, să schimbe ceva în jurul lor?

– E simplu: faceți lucruri aparent mici. Se apropie Crăciunul. Fiți aproape de cei singuri, vorbiți cu ei, mergeți să-i colindați, invitați-i la masă. Lucrurile mari se fac prin gesturi mici. Vă mărturisesc că am un vis mare: îmi doresc ca în ziua de Crăciun centrele noastre de primire să fie goale. Pentru ca asta să se întâmple, ar trebui ca fiecare să invite la masă, în zi de sărbătoare, un beneficiar. Așa ar fi un Crăciun fericit pentru oamenii săraci! Să stea la masă și să vorbească cu alți oameni. În zilele noastre se întâmplă un lucru grav. Lucrăm la legi care pedepsesc abandonul animalelor, dar parcă facem o lege din a ne abandona aproapele. Văd o inversare a umanității în această privință.

– Trecem granițele cu gândul și mergem în România: Bacău, Somușca, locul unde v-ați născut. S-a ivit vocația pentru preoție din fragedă copilărie?

– Da. Cred că aveam 6-7 ani când am spus prima dată că aș vrea să fiu preot. Cred că am simțit o înflăcărare interioară. În sufletul unui copil asta se întâmplă: vede pe cineva care face un lucru și își dorește și el să fie la fel. Eu l-am privit o dată pe parohul din sat când ieșea din casa noastră și mi-am spus în gând: „Ca el vreau să fiu”.

– Revenind la amintiri și la amprentele lăsate de timp și oameni, care este persoana care a contat cel mai mult pentru evoluția dvs. în copilărie?

– Dacă e să mă raportez la credință, părinții și bunicii – dar bunicul, în special – mi-au îndreptat pașii spre Biserică. În ceea ce privește școala, familia de profesori Bichescu (dânsul preda istorie și soția dumnealui, paradoxal, matematică) s-a ocupat de mine, în sensul că am avut mereu senzația că au crezut în mine. Legat de vocație, bineînțeles, parohul din sat și-a pus amprenta asupra mea, pr. Eduard Ferenț, dar și părintele Mihai Gal, care mi-a fost paroh mulți ani.

– Viitorul îl știe doar Dumnezeu. Noi știm ceea ce am trăit până acum. De aceea vă rog să completați fraza: „Închid ochii și aș vrea să retrăiesc…”

– Totul! Așa cum a decurs viața mea din copilărie, cu simplitatea din sat… Când am mers la Seminar, la 15 ani, gândeam în limba maghiară. Totul era mecanic, învățam totul pe de rost, pentru că eram obișnuit cu limba maghiară… Nu a fost ușor; proveneam dintr-un sat simplu, micuț, însă am trăit atât de frumos acolo, în sărăcie, simplitate, dar demnitate mare! Apoi anii petrecuți la studiu în Iași, venirea în Italia… Totul aș vrea să retrăiesc. Tot ce am trăit a contribuit la ceea ce sunt astăzi!