Nu trăim veşnic, dar cât trăim, este bine să o facem frumos. Însă viaţa te pune şi la încercări, la mari încercări. Pentru unele eşti pregătit şi stă în puterea fiecăruia să le depăşească, altele sunt brutale, vin ca trăznetul, te pralizează. De ce tocmai mie? Cu ce am greşit? Mulţi clachează, cum la fel de mulţi, poate mult mai mulţi reuşesc, împreună cu familia, cu prietenii, cu ajutorul medicilor, a medicinei, să-şi reia viaţa, cu încredere, cu speranţă. Un asemenea om este Mioara Spiridon, o femeie pe care viaţa a încercat-o, dar nu a răpus-o. A fost diagnosticată cu cancer de sân. L-a neglijat câţiva ani, mai avea treburi de dus la capăt, însă boala nu iartă! A trecut prin tot calvarul unei operaţii, a unor tratamente dure, aproape insuportabile pentru o femeie. Oamenii aceia i-au salvat viaţa, sunt acum zei pentru Mioara Spiridon. Şi s-a agăţat cu disperare şi speranţă de fiecare oră, de fiecare zi, lună şi ani, trăieşte pentru familie, pentru băiatul ei, pentru nepoţi. Acum este pregătită să spună şi la alţii din experienţa ei: cancerul de sân este tratabil dacă este descoperit din timp, dacă ai voinţă, optimism şi credinţă. (Gh.B)
„Sunt, din februarie 2005, preşedinta Asociaţiei SOFIROZ Bacău. Ne-am gândit atunci, la început, cum să se numească asociaţia noastră, iar după mai multe variante discutate, ne-am hotărât la această denumire, plecând de la Sofia, Zeiţa Înţelepciunii, şi Roz, culoarea simbol al cancerului la sân, aşa a ieşit SOFIROZ. Să fim oameni înţelepţi, să luptăm cu această boală şi să ieşim învingători/învingătoare. Eram câteva persoane aflate în dificultate, care trecusem prin acest calvar, inclusiv eu, şi ne-am gândit să ajutăm şi alte femei care au trecut sau trec prin aceeaşi situaţie ca şi noi, nu atât financiar, cât cu un sfat, cu o îndrumare, cu un sprijin moral, psihologic.
Atunci, la începutul activităţii noastre nu era dezvoltat internetul, alte reţele de socializare, astfel că era un deficit de informaţii cu privire la această boală. De aceea ne-am propus ca activitatea noastră să se axeze pe informare, socializare şi alte modalităţi de a fi împreună, pentru a depăşi mai uşor problemele ivite odată cu stabilirea acestui diagnostic teribil, de cancer la sân, neoplasm mamar, ştiind, din experinţele proprii ce impact are asupra unei femei, asupra psihicului ei, dar şi al familiei. Vestea vine ca un trăsnet din senin, te bulversează, îţi dă viaţa peste cap, punându-se, chiar acum, la începutul secolului XXI, semn de egalitate între cancer şi moarte. Însă, după cum se vede, nu este adevărat, multe dintre noi am trăit pe pielea noastră acest episod nefericit, depăşind, e adevărat, cu mari sacrificii şi traume, mergându-se până la mutilări fizice, teribila boală.
Sunt în asociaţia noastră persoane care, după 10 – 15 – 18 ani de la operaţie sau operaţii sunt bine, au reuşit să-şi refacă moralul şi, în cea mai mare parte, viaţa de dinainte, trăiesc, desfăşoară o activitate socială sau economică, îşi cresc copiii, nepoţii, ţin familia unită. Cancerul de sân, dacă se descoperă la timp, din faza incipientă, este o boală tratabilă. Un rol foarte important îl are psihicul, susţinerea din partea familiei, tratamentul, depinde însă şi de persoana în cauză, dacă ai să spui mereu şi mereu că am să mor, te epuizezi mental şi poţi claca. Dacă eşti o persoană pozitivă şi optimistă, lucidă, încrezătoare, conştientă că totul poate fi rezolvat, cancerul poate fi învins. Revin şi spun că boala se poate depista din timp, atunci când, la palpare, la un autocontrol, depistezi un nodul la sân sau nişte ganglioni axilari, o anomalie în aceste zone, ceea ce trebuie să ridice un semn de întrebare, al cărei răspuns îl găseşti la medic, la medicul de familie, la medicul specialist, care trebuie consultaţi imediat. Numai medicul specialist, printr-o ecografie, o mamografie, eventual o biopsie, poate stabili diagnosticul, dacă este cancer malign sau benign, se face opraţia, de regulă pentru cel malign se ajunge până la extirparea sânului, urmată de tratamentele specifice, chimioterapie şi/sau radioterapie, după cum prescrie medicul specialist. Doar el, şi numai el stabileşte ce este şi procedurile de urmat, nu altcineva, nu prietenii, rudele, vecinii, indiferent dacă au avut şi ei o asemenea experienţă.
Asociaţia noastră nu-şi arogă asemenea atribuţii, noi doar informăm pe cele care apelează la noi, cu privire la paşii de urmat, atragem atenţia asupra gravităţii bolii dacă nu se iau măsuri din timp, ce trebuie făcut. Repet, femeile trebuie să meargă periodic la medic, chiar dacă avem impresia că suntem sănătoase. Organizăm o serie de acţiuni specifice, campanii de informare, cum sunt cele din octombrie, în mod special, cu ocazia Zilei Mondiale a Cancerului de Sân, care este pe 1 octombrie. Edităm pliante, facem acţiuni publice, publicăm, dacă este posibil, materiale în presă, cu scop de îndrumare şi conştientizare a pericolului dacă nu acţionăm din timp, preventiv, printr-un simplu control sau efectuarea, cel puţin o dată la doi ani, a unei ecografii sau mamografii. Eu fac parte din categoria pe care am putea să o numim «nu faceţi ca mine». Am bănuit că aş putea avea ceva, am tot amânat să merg la medic, am amânat până lucrurile s-au agravat, găseam tot felul de justificări, să dea copilul examenul de bacalaureat, să intre la facultate, să termine facultatea, şi alte motive. Speram că nu este nimic grav, era şi frica de necunoscut, speram într-o minune, însă minunea a fost că, în 2003, am ajuns la medic, la medicul care trebuia, la Cluj, la Institutul de Oncologie, un spital foarte bun, cu medici de excepţie, cărora eu le datorez viaţa, pentru mine sunt ca nişte zei, cărora nu le voi putea mulţumi suficient în această viaţă, deoarece, inconştient am amânat să merg la medic.
Seara am ajuns la Cluj, iar a treia zi am fost pe masa de operaţie. Cancerul ajunsese în fază avansată. A urmat chimioterapia, un tratament extrem de dur, nici nu se poate spune prin ce chinuri poţi trece, apoi radioterapia. Există la Cluj o aparatură foarte performantă, există de asemenea o grijă şi o permanentă stare de veghe faţă de pacient. Am supravieţuit, trăiesc, însă am constatat că trebuie să te ajuţi şi singur. Sigur că viaţa mea s-a schimbat după operaţie, mi-am schimbat stilul de viaţă, programul, alimentaţia, gândirea, îmi controlez stresul, am o mai mare grijă de mine, duc, pot să spun, o viaţă normală, dar cu multe precauţii. Un rol foarte important, înainte şi după operaţie îl are familia, prietenii adevăraţi, susţinerea lor este fundamentală în refacerea psihicului, a moralului, în consolidarea unei gândiri pozitive. Fiul meu era la facultate, şi mi-am spus că eu trebuie să trăiesc, să-mi văd copilul reuşit, să-l văd la casa lui, să-mi văd nepoţii. Nepoata mea care are opt ani, m-a întrebat dacă am să merg la nunta ei.
Cu siguranţă, sigur că am să vin, i-am răspuns. M-am agăţat numai de gânduri pozitive, alungam orice gând pesimist, rău, pentru mine viaţa are sens şi scop. Am avut obiective pe care a trebuit să le îndeplinesc şi cu speranţă, cu încredere, cu gânduri pozitive am reuşit. Aceeaşi situaţie au avut-o şi o au toate membrele asociaţiei noastre, de aceea cred că trăirile noastre pot să constitue un suport şi pentru alte femei, mai ales că, statistic, numărul femeilor depistate cu această boală a crescut, dar mai grav este că a scăzut vârsta. Dacă înainte se spunea că femeile trecute de 45-50 de ani sunt mai predispuse la cancerul de sân, acum, din păcate, sunt diagnosticate şi femei sub 40 de ani. Cauzele sunt multe şi complexe, condiţiile de viaţă, alimentaţia, stresul, mediul.
Surprinzător, am constatat că există încă, şi acum, o lipsă de informare în cazul acestei boli. Frica, ruşinea de a spune, de afla rudele, vecinii, uneori nici soţul nu află la timp, determină reţinerea de a merge la medic. Nu se înţelege că este o boală, ca toate bolile, nu-i nimic ruşinos, nu s-a întâmplat din cauza ta. Sunt persoane exagerat de discrete, de închise, se macină în interior, ceea ce, negreşit, le agravează situaţia. S-a constatat că persoanele deschise, curajoase au avut şi au mult mai multe şanse de vindecare. Noi încercăm prin mijloacele noastre, prin puterile noastre să facem mai mult. Periodic ne întâlnim în spaţiul pe care îl avem, nu-i foarte mare, discutăm, socializăm, facem terapie ocupaţională, unele membre ale noastre au preocupări artistice, confecţionăm diferite obiecte, o dată pe lună ne întâlnim cu un psiholog. Nu ne întâlnim aici să discutăm numai despre boală, să ne lamentăm, tot ceea ce facem este pentru psihic, împreună putem să depăşim unele momente grele, dificile din viaţa noastră, iar persoanele nou venite, care nu sunt încă membre, cred că au ce afla de la noi.
Noi aici nu vorbim despre boală, vorbim despre viaţă, despre noi tratamente, noutăţi în cercetarea de profil, vorbim despre realizări, despre succesele copiilor. Aici a avut loc şi o lansare a unui volum de poezii şi urmează una de proză, intitulată „Infinita iertare”, o poveste reală, tulburătoare, scrise de o colegă de asociaţie, care redă tot ce i s-a întâmplat de la diagnosticarea cu cancer de sân şi până astăzi. De 8 Martie organizăm o petrecere de Mărţişor, când este posibil mergem împreună într-o excursie. Organizăm şi alte campanii de informare, în ianuarie şi februarie despre cancerul de col uterin, în martie despre cancerul colorectal. În februarie, pe 4, este Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului, marcată la nivel naţional de Federaţia Asociaţiilor Bolnavilor de Cancer din România, din care facem şi noi parte, iar eu sunt membră a Consiliului Director.
Nu persoana mea este importantă, ci faptul că avem reprezentare la nivel naţional, suntem sub o umbrelă mai mare, ceea ce ne dă încredere şi avem posibilitatea să comunicăm, să facem unele sugestii, propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii, a legislaţiei în domeniu. În decembrie marcăm Ziua Supravieţuitorului de Cancer, organizată de Federaţie. Asociaţia noastră nu are fonduri mari, nu avem posibilitatea, aşa cum se crede, de a ajuta financiar toate femeile aflate în dificultate, decât în foarte puţine cazuri. Nu acesta este scopul nostru, sigur că ar fi bine, însă efectiv toate cheltuielile noastre sunt suportate de membrele noastre, de micile sponsorizări şi din sumele adunate din acel procent de 2 la sută, pe care au posibilitatea firmele şi persoanele fizice să-l doneze. Este îmbucurător că acum, prin Casa de Asigurări de Sănătate se asigură gratuit proteze şi sutiene speciale, cât şi tratamentele prescrise, plus plata integrală a concediilor medicale, în conformitate cu legislaţia actuală.
Din experienţa mea, a colegelor mele, recomand ca la orice semn ciudat, suspect, la sâni sau în zona lor, femeile să meargă urgent la medic. Este mai bine să prevenim, mai bine să stăm liniştite, decât să ne pară rău. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. De fapt este valabil pentru orice tip de cancer sau boală.”
Luni, 1 octombrie, la ora 19.30, Asociaţia SOFIROZ, la fel ca în fiecare an, de Ziua Mondială a Cancerului de Sân, va lumina în roz, noua clădire a Secţiei de Oncologie a Spitalului Judeţean, în parteneriat cu Asociaţia Renaşterea Bucureşti, iniţiatoarea, în România, a acestei acţiuni. Scopul este de a marca şi atrage atenţia asupra acestei boli şi, mai ales, de a sensibiliza instituţiile statului pentru sprijinirea mai mult a activităţii de prevenire şi de îmbunătăţire a legislaţiei în domeniu.
