Cronicari ai vremurilor noastre, așa îi numea marele Will pe actori. În timp ce despre teatru spunea că este „oglinda lumii”. S-a mai scris despre actori ca despre niște „mimi ai efemerului”, „Don Juani ai clipei”, aceste ziceri părându-mi-se foarte frumoase și expresive.
Dar am auzit odată pe cineva vorbind despre actori cum că sunt făcuţi din bucăţi, și nu am prea înţeles sensul. Sigur, mă puteam gândi la mulţimea de personaje cărora le dau viaţă de-a lungul carierei, la diversele ipostazieri etc. Unora, toate aceste metamorfoze le pot tulbura percepţia realităţii, cauzându-le probleme de identitate. Dar eu am cunoscut şi actori care sunt, cum se spune în popor, oameni dintr-o bucată. Aşezaţi, chibzuiţi, raţionali, cu bun-simţ și cu demnitate, cu măsură în ceea ce fac. Oameni implicați, responsabili, creatori liberi să aleagă, și nu doar niște instrumente docile în mâinile unui regizor. Victor Rebengiuc, Dorel Vişan, Marcel Iureș, de pildă, cred că fac parte din această categorie. În plus, Dorel Vișan are și talent literar (și mai sunt, în breasla actoricească, și alții înzestrați cu darul scrisului; Mircea Diaconu, Olga Delia Mateescu, regretatul Mircea Albulescu îmi vin acum în minte), mărturie stând cărţile publicate. Şi când dau interviuri spun lucruri de substanţă, nu flecuşteţuri care se evaporă imediat după ce ai citit materialul. Dorel Vişan, într-o mărturisire de sine apărută, acum câțiva ani, în revista „Esquire”, face câteva referinţe interesante la teatru şi la profesia de actor. Voi nota câteva dintre acestea: „În teatru, după ce s-a terminat piesa, trebuie să nu te poţi ridica de pe scaun trei secunde, să taci şi să pleci cu un gând”; „Sunt supărat pe mine că nu pot să fiu ca lumea asta. Ca actor, mă adaptez fiindcă asta îmi e meseria şi am uşurinţa de a-mi schimba felul de a fi, dar în suflet rămâne o zonă care este imuabilă şi care rămâne cinstită şi curată. Ca lumea pe care am cunoscut-o de mult, care era mai săracă şi mai modestă, dar avea suflet. Lumea de astăzi nu mai are suflet”. Dorel Vişan mai spune că dintre cele peste șaizeci de destine, întrupate pe scenă sau pe ecran, reţine doar câteva (deşi s-a apropiat cu iubire de toate personajele), considerate fundamentale, cum ar fi personajul lui Creangă. Are dreptate, pentru că în memoria spectatorilor el va rămâne pentru totdeauna sub chipul marelui povestitor de la Humuleşti.
Mi-au plăcut multe dintre confesiunile şi convingerile domnului Vişan, ajuns acum la vârsta sfătoşeniei (este octogenar, dar e tot verde), felul direct în care gândeşte, sensibilitatea, discreţia, echilibrul. Poetul din el ne aminteşte despre nevoia de frumos şi de decenţă în viaţa personală, arătându-se cât se poate de mâhnit de ce vede în jurul său. Adică dragoste pusă pe gard precum cârpele la uscat, prea multă sexualitate şi exhibiţie televizată, care nu sunt altceva decât „o formă de îndobitocire şi de anulare a celor două aripi, pentru că suntem nişte îngeri cu o singură aripă şi nu putem zbura decât dacă ne îmbrăţişăm”. După atâtea mizerii, dejecţii şi obscenitate publică de care avem parte zi de zi, cred că astfel de cuvinte mişcătoare ne aduc un aer proaspăt şi ne primenesc fiinţa lăuntrică.
Închei, tot cu o vorbă a lui Dorel Vișan, tulburător de frumoasă și adevărată: „Teatrul este un vidanjor de suflete, le curăţă”. Mergeți mai des la teatru, și veți simți această purificare despre care vorbeau și gânditorii din antichitate.

Astfel, nu am cum să nu mulţumesc tuturor celor care au făcut posibil evenimentul Bacovia 70 (celebrarea celor 170 de ani de teatru în Bacău și a celor 70 de existenţă continuă ai Teatrului Municipal Bacovia): partenerii media (cotidianul Deșteptarea, televiziuni locale, televiziunea regională), firme importante din Bacău sau din Moldova. Vă mulţumesc!

Bacovia 70 a avut parte de sprijinul Primăriei Municipiului Bacău şi al Consiliului Local Bacău, principalii ordonatori de credite ai instituţiei Teatrul Municipal Bacovia (400.000 ron).
A fost un eveniment dedicat, în principal, Publicului băcăuan, căci teatrul este al lui. Au răspuns invitaţiei noastre teatrele din Moldova, căci aşa se face Unirea…: Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul „Fani Tardini” Galaţi, Teatrul „Matei Vişniec” Suceava, Teatrul „V.I.Popa” Bârlad, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoşani, Teatrul „Eugen Ionesco” Chişinău.

Alături de întreaga trupă a Teatrului Municipal Bacovia şi a celor mai reprezentative spectacole ale instituţiei („Amphitrion 38”, „Cu sufletul nu-i de glumit”, „Dragă Elena Sergheevna”, „Uciderea lui Gonzago”, „Steaua fără nume”, „Angajare de clovn”, „Nora”, „Aventurile lui Habarnam”, „Hainele cele noi ale Împăratului”, Spectacolul Lectură „Casa pisicii” şi Premiera „Crocodil”), teatrele din Moldova au tras un semnal de alarmă, dacă vreţi (aşa cum mi-am propus), au etalat talent, dăruire, profesionalism, au incitat şi „explicat” nevoia stringentă a oamenilor, de teatru și creatorii lui.

S-a lansat Monografia „Jurnalul unui Teatru de Provincie”, o monografie adresată, în primul rând, Publicului, scrisă cu emoţie de Alin Popa (istoric, colaborator al Revistei „Ateneu”), Violeta Popa şi Ivona Lucan – secretar literar al Teatrului Municipal Bacovia.

Au fost artificii pe cerul Bacăului, în faţa teatrului, pentru noi dorinţe, noi speranţe, noi creaţii…
A fost o Celebrare firească, nepompoasă, demnă.

Mulţumesc domnului Mihai Ceucă pentru implicare şi devotament…cetăţenesc (rar, în zilele noastre).
Mulţumesc domnului Adrian Jicu (director al Bibliotecii Judeţene C.Sturdza Bacău) pentru… histrionica prezentare a Monografiei şi sprijinul acordat teatrului.

Mulţumesc Actorilor băcăuani şi celor din Moldova, maşiniştilor, tehnicienilor, cabinierelor, aparatului economico-administrativ al teatrului, supraveghetorilor de sală, domnului pompier!

Mulţumesc Directorilor teatrelor moldave pentru implicare şi încredere (Gianina Cărbunariu, Florin Toma, Carmen Veronica Steiciuc, Marcel Anghel, Traian Apetrei, Petru Vutcărau)!

Teatrul Municipal Bacovia a bătut cu Încredere cel mai nou Gong, propunându-şi să rămână un loc al onoarei, al demnităţii, al normalităţii.

Noi (Teatrul) vă putem reda credinţa, speranţa, viața.

La Mulţi Ani, Teatrului Municipal Bacovia, La Mulţi Ani, Teatrelor din Moldova!

Cu stimă,
Eliza Noemi Judeu

Fragmentul evanghelic rânduit de Sfânta Biserică pentru Duminica a XXIII-a după Rusalii ne înfăţişează atât învăţătura despre iad şi chinurile lui, de care şi diavolii se tem şi se cutremură, cât şi puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dorinţa Sa de a-i elibera pe oameni de puterea duhurilor necurate.

Aflăm din acest fragment că Iisus Hristos a fost întâmpinat în ţinutul Gherghesenilor de un îndrăcit care erau foarte rău, furios, şi, din acest motiv, nu mai trăia printre oameni, ci locuia în morminte. Tot din Evanghelie aflăm că duhurile care-l stăpâneau pe demonizat se foloseau de vocea lui şi-I ziceau lui Iisus: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”. Observăm că demonii mărturisesc dumnezeirea Mântuitorului, se tem de El, de puterea Lui, ca Judecător drept al lumii, Care, la sfârşitul veacurilor, va judeca şi va pedepsi pe satana şi pe toţi slujitorii lui. Din acest motiv, duhurile necurate ziceau: „Mai înainte de vreme”, adică mai înainte de Judecata de obşte sau Judecata universală a lumii.

Întâlnirea lui Iisus cu demonizatul produce suferinţă demonilor care-l stăpâneau, doar datorită contrastului care exista între sfinţenia Mântuitorului şi răutatea duhurilor necurate. Deci, Dumnezeu Fiul, Cel Sfânt, îi chinuia cu Însăşi prezenţa Sa pe cei ce cândva fuseseră îngeri de lumină, dar care, prin mândrie şi neascultare, au devenit duhuri căzute, duhuri ale răutăţii. Văzându-L de departe, demonizatul s-a apropiat de El, iar diavolii, prefăcându-se că Îl roagă să nu-I pedepsească trimiţându-I în adâncurile mării, I-au cerut ca, dacă tot îi va scoate, să-i lase să intre într-o turmă de porci care păştea în locul acela. Au ieşit diavolii, care erau foarte mulţi, „legiuni’’, şi au intrat în turma de porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în mare.

Păzitorii porcilor, îngroziţi, au alergat în cetate să spună stăpânilor lor ce s-a întâmplat. Şi au venit toţi locuitorii cetăţii şi, constatând paguba şi văzând pe cel care fusese mai înainte îndrăcit şezând paşnic la picioarele lui Iisus, L-au rugat pe Acesta să plece din ţinuturile lor, dovedind astfel că ei erau preocupaţi mai mult de comerţul cu porci decât de vindecarea oamenilor bolnavi. Paguba pricinuită de înecarea porcilor li s-a părut mai mare decât binefacerea vindecării oamenilor chinuiţi de demoni….

La prima vedere, întâmplarea relatată de Evanghelie ar putea părea un eşec pentru misiunea Domnului! Iisus, în loc să fie admirat şi ovaţionat pentru minunea săvârşită, este poftit „politicos” să plece din ţinutul Gadara! De fapt, printr-o iconomie dumnezeiască sau printr-o pedagogie divină, Mântuitorul a îngăduit ca demonii din oamenul chinuit de ei să intre în turma de porci pentru a adresa o mustrare locuitorilor din cetatea Gadarei, pentru că se îngrijeau mai mult de porci decât de oameni. Ca şi în alte situaţii, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă nu numai prin ceea ce spune, ci şi prin ceea ce face!
Lucrarea Mântuitorului Hristos, de izbăvire a oamenilor de duhurile rele continuă şi astăzi în Biserica Sa, în Trupul Său tainic, ca lucrare de vindecare, de eliberare de chinuri şi de trecere de la înstrăinarea de Dumnezeu, de oameni şi de noi înşine la apropierea de Dumnezeu şi de semeni, la regăsirea noastră ca fiinţe înţelepte şi iubitoare, create după Chipul Persoanelor Sfintei Treimi.
Cu aceste înţelesuri ale Evangheliei ne umplem de speranţă, de încredere în ajutorul lui Dumnezeu şi nu ne temem de demoni, înmulţind iubirea noastră faţă de Hristos şi de semeni. Suntem cu adevărat liberi de toate ispitele, de toate uneltirile demonice, numai când ne rugăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru semenii noştri, când lucrăm în comuniune şi în armonie. Abia atunci ne facem pe deplin părtaşi iubirii şi lucrării Mântuitorului Iisus Hristos, Cel milostiv, spre slava Sfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

Pr.dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Orice comunitate este amenințată de ambițiile dezlănțuite ale celor care vor să aibă primele locuri și mai ales să dobândească puterea. Isus reacționează cu multă hotărâre când comunitatea ucenicilor este amenințată de aceste pericole. Lecția sa este foarte severă și foarte clară. Isus propune o nouă economie socială: aceea a unei comunități fără putere, cu o regulă precisă: de a sluji, până la oferire propriei vieți pentru frați. Această regulă este pentru toți, pentru că toți sunt frați. Imaginii în care conducătorul poruncește i se opune aceea în care conducătorul slujește. Ca urmare toți conducătorii în mod paradoxal au o singură datorie: să slujească.
Modelul este Isus-Mesia, devenit Fiul Omului, sclavul tuturor sclavilor, pentru a răscumpăra pe cei pentru care el oferă ceea ce posedă și ceea ce este: adică, totul. Acesta este proiectul său pentru comunitate, cartea sa „constituțională”: a conduce înseamnă a sluji și a dărui.
În această a treia duminică a lui octombrie, în care se celebrează Ziua Mondială a Misiunilor, Biserica primește cuvintele lui Isus:„Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (cf Mc 10,45). Sunt cuvintele care conțin sensul misiunii lui Isus Cristos pe pământ, marcată de jertfa sa. Biserica nu numai că le ascultă cu o intensitate particulară ci reînnoiește conștiința că este în întregime într-o stare perenă de slujire a omului și a Evangheliei, așa cum Isus s-a oferit pe sine însuși până la sacrificiul vieții. Cuvântul lui Dumnezeu arată stilul slujirii, orice creștin este chemat să mărturisească și să vestească mesajul creștin devenind asemenea lui Isus Cristos, urmând însăși viața sa.
Acest program a devenit „viață” pentru mulți misionari. Între ei, Jacques Berthieu, născut în 1838, din Franța, a fost cucerit de Isus Cristos și a fost misionar în Insula Sfânta Maria și a apoi în Madagascar. A oferit din partea lui Isus Cristos Evanghelia și mângâiere celor săraci și bolnavi. Localnicii îl considerau preot venit din cer, spunând că el este „tatăl și mama noastră”. A murit ca martir, declarând: „Prefer să mor decât să renunț la credința mea!” Prin faptele din fiecare zi și prin viața noastră să dăm mărturie despre Cristos și ce a realizat Evanghelia și iubirea în noi!

Pr. dr. Alois Hîrja, Parohia Catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină” Coman

De ce scrieți? Cum scrieți? De ce?… Din vocație, din instinct, din obligație, numai Dumnezeu știe, din… Cum?… După toanele inspirației, ziua, noaptea, metodic, atunci când aveți chef, stimulați de… fazele lunii sau de hachițele altor aștri, cu tone de cafele, cu trabucul înfierbântat?… Aceasta este noua provocare pe care am aruncat-o cu drag în spiritul unor scriitori.

Astăzi răspunde acestei provocări Viorel Savin, cel care, ca dramaturg, romancier, poet, eseist și om al Cetăţii, a fost răsplătit, începând cu 1962, cu aproape 20 de importante premii, medalii, diplome, ordine ale unor instituţii naţionale și locale. Nu lipsesc din aceste aplauze ale comunității onoruri de excepţie ale Uniunii Scriitorilor din România, Asociației Oamenilor de Teatru și Muzică, Ministerului Culturii, Consiliului Județean, cotidianului Deșteptarea, precum și „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria A.

,,De ce scriu? Din nevoia de diluare a oțetului existenței. În «Implozia lui Melec Purtătorul de Nucă şi de Nývas în Cretinozauria», scriam la pag. 19: «Trebuie să scriu ca să mă salvez». Și mai scriam: «Trist este să îţi concepi salvarea ca pe o pedeapsă pentru ceilalţi… !»

Da, este extrem de trist să constați că modestu-ți «urcuș sisific» cotidian îți este perceput ca «o succesiune de victorii personale» asupra potrivnicilor! Prea îmi este implicată sinceritatea funciară – imprudența de a spune adevăru! – în cele mai derizorii impulsuri existențiale ale contemporanilor mei, agrementate cu invective și joase calomnii. Mă oripilează adăugarea mea necinstită la inflația nemulțumiților, curioșilor și degustătorilor, mai mult sau mai puțin vicioși, ai scurtei noastre existențe; singura inflație pe care o suport cu bucurie este doar cea a cititorilor și spectatorilor scrierilor mele…

Fiind nemulțumit de ceea ce sunt, scriu pentru a provoca conflicte; de ordin moral-estetic; și nu mă inhibă multitudinea, și nici dimensiunea lor. Nu există conflict logic de care să mă tem, atâta timp cât știu că… orice fruct apăsat cu călcâiul, în țărână învinge: încolțind!
Personal «am încolțit» câteva piese de teatru memorabile – cu sute de mii de spectatori! -, și «am încolțit» și două romane; solitare; insolite; apreciate și oarecum bine «răsplătite» în peisajul literar românesc.

Cum scriu?

Scriu profund nemulțumit de semidoctismul afirmațiilor contemporanilor mei, dar și de primitivismul percepțiilor lor în legătură cu «anumite realități», pentru mine, limpezi ca roua. Scriu dimineața de la 8.00 la 12.00 și după-amiaza de la 16.00 la 19.00. Noaptea mă trezesc adesea și notez «sugestii» de conversații și scene. A doua zi reiau ceea ce am scris și… tai fără milă. Dacă îmi rămâne o coală scrisă pe zi, sunt mulțumit. La final, reiau întregul: tai și rescriu din nou… «Impostorul…» l-am scris și rescris de cinci ori!”, mărturisește Viorel Savin.