Măcar o zi pe an
De ceva vreme suntem înştiinţaţi că prima duminică din luna mai a fost declarată Ziua Mondială a Râsului. De ce în ultima zi a săptămânii e uşor de înţeles: zilele de lucru sunt – cum altfel? – serioase, sobre, în logica obişnuinţelor de secole ale omenirii. Duminica după-amiază sau seara avem dezlegare la veselie.
Umorul… lingvistic
Da, este instrumentul de bază al comediilor sau al oricărei scrieri care îşi propune să stârnească râsul. (Expresivă îmbinare de cuvinte, absentă din dicţionare. Ca atare, starea fiziologică dictată de o împrejurare comică nu face altceva decât să trezească în noi o aplecare naturală către buna dispoziţie.) Mai mult decât atât: „Râsul e sănătate. Cine râde trăieşte o sută de ani”. A spus-o un lingvist şi scriitor, Ion Gheţie (1930-2004), care „îşi dorea să fi trăit la sfârşitul veacului al XIX-lea, în la Belle Époque” (Violeta Barbu).
Comediograf de ocazie
În 1968, la Editura Ştiinţifică, apărea o carte cu un titlu atrăgător: „Umor şi… gramatică”. Autorul, Ion Roman, adunase fragmente din texte literare mai mult sau mai puţin ştiute, grupate sub titluri tematice: „Despre vocabular, sunete şi despre… Croncovel”, „Gramatica este…”, „Câte ceva despre substantiv, articol, adjectiv şi celelalte”, „Sintaxa propoziţiei şi infracţiunile împotriva ei”, „Spitalul frazei” şi „Despre toate şi mai ales despre ortografie”. (În 1966, publicase la aceeaşi editură cartea „Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte”.)
Anton Bacalbaşa
Personajul său, Moş Teacă, a devenit celebru pentru siluirea logicii în general şi a limbii române în special. Ajuns căpitan fără să aibă îndreptăţirea profesională, îşi admonestează subordonaţii pentru orice: „N-am dat eu orden să nu citească nimeni gazeturi? Pentru ce o citeşti? Pentru ca să vezi cum înjură pă supiriori? Ştii tu ce-i asta? Asta e… nedeciuplină! Soldatu e dator să citească numai gazeturi care laudă pă şefii lui… Îndată ce a citit un articol în care supirioru e insultat, soldatu e dator să nu-l mai citească” (Moş Teacă, 1893).
Greşelile comise sunt din fonetică (orden, pă, supirioru), lexic (nedeciuplină) ori morfologie (gazeturi).
I. L. Caragiale
E superfluu să spunem că nenea Iancu şi-a bătut joc de toţi cei care au încălcat regulile elementare de folosire a limbii române, el care ceruse ca posteritatea să-l alinte cu „Moş Virgulă”. Din cele 12 texte caragialiene reproduse de Ion Roman, selectăm un fragment: „Vez’ că mi-a spus ginere-meu că s-a făcut la mitropolie o lege cu murături – ce-o fi aia! – păcum că nu mai are voie nimeni să-şi plătească datoriile…” (Gogoşi, 1877).
Legea moratoriului dădea şansa de a amâna plata unor datorii. Confuzia din mintea personajului duce la alterarea sensului acelui franţuzism: moratoire, devenit moratoriu.
Al. O. Teodoreanu (Păstorel)
Ca un stenograf, autorul reproduce corespondenţa dintre „Domnişoara Zozo Caramlău” şi „plutonierul Jenică Dezgheţatu”, localizată în Bacău, Roman şi Roznov. Iată textul unei scrisori: „Doamna Agripina Caramlău către doamna Aglăiţa M. Chistol (moaşă)// Bacău, 8 sept. 1922// Află că fata me are un an de profesională şi nu stă de vorbă cu una ca tine. Mă mer că domnu Jenică care are un caracter nobil nu tea lăsat mai demult dacă nu ţii ruşine la obraz ca la vârsta ta să-ţ mai trebuiască bărbat în casă şi dacă vrei să vii la Bacău să pofteşti şi dacă ţia mai trebui plotoner din artilerie săm zici mie cuţu” (Mici satisfacţii, 1931).
În penultimul alineat al cărţii, Ion Roman ne cere să rescriem corect textul corespondenţei citate. Şi eu!
