În luna august 2019, actrița Eliza Noemi Judeu sărbătorește 20 de ani de când face parte, ca actor angajat, din trupa, povestea, familia Teatrului Municipal ”Bacovia”. Tot acum, în debut de stagiune 2019 – 2020, se împlinesc trei ani de când a fost numită, prin concurs, managerul Teatrului Municipal ”Bacovia”. Un interviu despre debuturi și bilanțuri, din care puteți afla de ce alege o tânără artistă născută în Cluj – Napoca, crescută în Constanța, formată profesional în București, să se stabilească în Bacău, cum arată teatrul ideal pentru managerul Eliza Noemi Judeu, ce noutăți propune publicului Teatrului Municipal ”Bacovia” în debut de stagiune 2019 – 2020 și ce actori debutanți veți putea admira în noul an teatral pe scena băcăuană.
”Venirea mea în Teatrul ”Bacovia” a fost mai mult decât un moment absolut al vieții mele”
-Pe 16 august 2019 s-au împlinit 20 de ani de când ați debutat pe scena Teatrului Municipal ”Bacovia”. 20 de ani pe scena băcăuană. La mulți ani!
-Mulțumesc!…
-Care era perspectiva actorului debutant Eliza Noemi Judeu asupra Teatrului Municipal ”Bacovia”, acum 20 de ani, și care este perspectiva managerului Eliza Noemi Judeu, astăzi, după trei ani de mandat la conducerea instituției?
-Debutul… da… am fost distribuită din prima în rol principal, ceea ce m-a responsabilizat, pentru că nu cunoșteam încă trupa. Vreau să menționez faptul că am fost primită de către colegi foarte bine, foarte frumos. Locuiam în teatru, nu aveam bani, mai era o lună până primeam eu salariul, eram singură pe-aici și toți au ținut să-mi ofere câte ceva, de la mâncare, la o vorbă bună, la încurajare, la tot. Nu m-a deranjat niciun moment faptul că nu eram într-un alt teatru. Există o preconcepție în rândul multor tineri și al multora de vârsta mea în privința teatrelor din provincie. Le împărtășesc preconcepția zece la sută, în sensul că se spune că în privincie sunt mai puțini bani pentru producția de spectacole, prin urmare un teatru din provincie nu ar putea să invite mari nume ale scenei românești. O întâlnire cu mari nume ale scenei românești, mă gîndesc aici, evident, la regizori, înseamnă pentru unii, din start, că tu, actor, vei face o performanță. Cum spuneam, nu împărtășesc această idee decât zece la sută. Venirea mea în Teatrul ”Bacovia” a fost mai mult decât un moment absolut al vieții mele. M-am bucurat că m-a văzut directorul acestui teatru, m-am bucurat că a intuit în mine un posibil artist creator, și îi mulțumesc pentru asta, i-am mulțumit-o și atunci.
-Despre ce director este vorba?
-Vorbim de Constantin Dinischiotu, despre care în mediul teatral, ulterior am aflat, nu se vorbea foarte frumos, dar n-am stat să ascult toate bârfele. Dânsul era de fapt regizor de radio și a lucrat cu cei mai importanți actori ai acestei țări, prin urmare, dincolo de ce fel de om era sau ce tip de profesionist era, pentru mine a fost important faptul că un om care avusese legătură cu teatrul, cu radioul, cu mediul artistic, cu marii actori ai țării, își punea o încredere în prezența mea scenică, la vârsta aceea de 22 de ani. Asta a fost, cum spuneam, absolut.
-Cum s-a produs întâlnirea această profesională și cea a fost determinant pentru tânăra actriță Eliza Noemi Judeu, născută în Cluj, crescută în Constanța, formată profesional în București, să vină și să se stabilească în Bacău?
-Înainte de licență eu repetam cu doamna Rodica Mandache ”Dragă Elena Sergheevna”, în regia fiicei sale, Diana Mihailopol, cu care am fost colegă de facultate. Repetam la Sala Dalles, în București. Începea vria teatrelor independente cumva și fecare încerca să-și găsească un spațiu în care să se exprime. Diana fiind și ea tânăr regizor n-a avut loc, evident, într-un teatru, din prima, așa că a căutat soluții alternative. Și în timpul repetițiilor, doamna Mandache l-a chemat pe domnul Dinischiotu să ne vadă. Dintr-o întâlnire anterioară a înțeles că dânsul avea nevoie de debutanți la Teatrul ”Bacovia”, așa că l-a invitat să mă vadă, m-a văzut, m-a luat. Și, pe lângă mine, l-a luat și pe Ștefan Ionescu, cu care repetam în ”Dragă Elena Sergheevna”, și tot atunci a venit și Nina Ionescu. Profesorul nostru (Ion Cojar, n.m.) ne spunea că ”Teatrul e în noi, nu în afara noastră”. Eu mi-am asumat foarte puternic această zicere, prin urmare, dacă teatrul e în tine, nu contează unde îl faci, la ”Bulandra” sau la ”Bacovia” sau la Teatrul Regal de nu știu unde s.a.m.d.
-Deci acesta a fost motivul pentru care tânăra actriță Eliza Noemi Judeu a lăsat Bucureștiul, Clujul, Constanța pentru Bacău?
-Da, dar sigur mai era și partea cealaltă, financiară. Ai fost susținut de către părinți, dar, gata, ajunge. La ora aia nici nu știu dacă se dădeau prea multe concursuri prin țară, nu exista internet, deci nu existau informații la prima mână, iar eu, ca de obicei, nu eram o persoană băgăcioasă, care să își facă relații, care să afle informații, cărțile erau lumea mea și probabil că a avut grijă Doamne Doamne, ”asta n-o să afle de niciun concurs în țara asta, ia, hai, s-o ajut eu un pic, să-i dau un avânt” (râde, n.m.).
-Și în momentul în care ați pășit în Teatrul ”Bacovia” care erau speranțele de tânăr actor ale Elizei Noemi Judeu? Să se întâmple ce cu ea?
-Speranța mea era… atâta lucru conștientizam: că sunt într-un oraș cu care nu am nicio legătură, un oraș pe al cărui public trebuie să-l aduc de partea mea. Și îmi place să cred că am reușit, deși nu doar că îmi place să cred, ci scrie și în ziare, în presa vremurilor, de ”achiziția” făcută de Teatrul ”Bacovia”. Eram considerată ”o foarte bună achiziție”, prin urmare eram scoasă ”la vânzare”. Și publicul s-a atașat rapid de prezența mea pe scenă. Ușor, ușor, am încercat și eu să-i înțeleg, și a fost bine. Șansa mea a fost că am convins publicul, oamenii de teatru și, de-a lungul celor 20 de ani, și pe regizorul teatrului, de la vremea respectivă, domnul Dumitru Lazăr Fulga, care și-a asumat teatrul din perspectiva mea, dacă vreți, și mi-a dat roluri care să mă propulseze. Eu la 24 de ani deja eram distribuită în ”Un tramvai numit dorință”. Nu știu cărei actrițe la 24 de ani i se dă pe mână Blanche Dubois. M-am speriat, dar a ieșit. Și am avut parte de roluri mari, ceea ce a însemnat enorm, pentru că rolurile mari te alimentează, te creează, te ajută să înțelegi meseria, arta, ce va să zică aia o creație, te învață niște legi nescrise ale artei.
”Într-un teatru din provincie chiar înveți să-ți porți crucea”
-Dacă ar fi să rezumăm cei 20 de ani de teatru în Bacău, prin niște exemple, repere, experiențe, lecții, ce ați nominaliza ca fiind important pentru formare, pentru devenire, pentru artistul, pentru omul Eliza Noemi Judeu?
-Ne place foarte mult replica Ninei Zarecinaia din “Pescărușul”, ”Am învățat să-mi port crucea”, ne place foarte mult, tuturor, și în diverse contexte o și azvârlim pe piață. Ei, după părerea mea, într-un teatru din provincie chiar înveți să-ți porți crucea, ceea ce mi se pare înălțător. Dar trebuie să înțelegi din toți rărunchii chestia asta, pentru că eu mă uitam la colegii care erau aici de mai demult, și încercam să înțeleg: ”Dincolo de faptul că sunteți băcăuani, n-ați primit rolurile pe care probabil le visați, atunci ce vă ține aici?”. Și-am învățat anduranța, și-am înțeles faptul că, uneori, poți să fii sus, și apoi să cobori, nu din vina ta, nu din vina altcuiva, pur și simplu pentru că teatrul e o lume în mișcare.
-Deci asta ar însemna”să porți crucea” într-un teatru, să reziști?
-Să rămâi, să reziști, să nu renunți. Da, să nu renunți, dar nu că stăm acasă și noi nu renunțăm, adică noi vrem cu tot sufletul în Teatrul ”Bacovia” dar nu facem nimic pentru asta. Nu mă refer la acest tip de anduranță, eu mă refer strict la faptul că viețile oamenilor de prin teatrul ăsta au fost destul de răvășite și destul de contorsionate și aproape că nimic n-a fost frumos în viața lor în afară de teatru. Și mă gândeam: ”Dumnezeule, cum rezistă oamenii ăștia, cu vieți atât de tumultoase și de încâlcite și de dramatice?”. Dar probabil că viețile lor dramatice au făcut la un moment dat din Teatrul ”Bacovia” unul dintre cele mai bune teatre de comedie. Înainte de ’89 acest teatru era considerat unul dintre cele mai bune teatre de comedie, în ciuda titulaturii ”Dramatic” (zâmbește, n.m.). Și era așteptat peste tot.
”Eu am ales să privesc teatrul acesta ca pe cel mai important teatru din țară”
-Astăzi, la 20 de ani de la debut, și la trei ani de mandat ca manager al Teatrului Municipal ”Bacovia”, care este perspectiva dumneavoastră asupra instituției? Cum vedeți acum Teatrul? S-a schimbat ceva în felul de a-l privi când ați trecut în postura de om care ia decizii pentru acest teatru, care conduce într-un sens destinul instituției?
-…Mai e mult de muncă, pentru a ajunge acolo unde visez. Inițial, m-am gândit dacă pot duce misiunea asta pe care mi-am oferit-o, în care m-am ”distribuit” singură, în acest rol pe care mi l-am dat, pentru care mă regizez singură. E o monodramă (râde, n.m.). Mai sunt multe de făcut, pentru că trebuie scos la iveală mai pregnant teatrul, și nu-i o noutate ce spun, pentru că a ”urlat” toată presa, teatrul a fost la un moment dat privit ciudat. M-a deranjat când au fost acuzați actorii de neprofesionalism, uneori, sau de alte lucruri. Astea s-au întâmplat pentru că, practic, și spun asta fără nicio modestie, niciun director de teatru nu s-a preocupat de imaginea actorilor. Nu spun că m-am ocupat eu, extraordinar de tare, dar măcar am încercat. Dacă dai încredere oamenilor, s-ar putea să se comporte, și cu siguranță se vor comporta altfel, e efectul Pygmalion. Diferența dintre o doamnă și o florăreasă stă în felul în care alegi să le privești și să le tratezi. Eu am ales să privesc teatrul acesta ca pe cel mai important teatru din țară, deocamdată. Pe principiul ”dorește-ți mult, ca să iasă măcar jumătate”. În trei ani de zile, n-am putut rezova tot ce îmi doresc, dar, cel puțin, cred că am reușit să aduc teatrul mai aproape de public, de comunitate.
-Dacă ar fi să spuneți ”stop” acum din motive oarecare, misiunii, funcției de manager al Teatrului Municipal ”Bacovia”, pentru ce motive ați fi împăcată, mulțumită că în ultimii trei ani instituția a fost în mâinile dumneavoastră?
-Pentru Teatru, mi s-a părut important să rămână o istorie, prin cartea publicată la aniversarea celor 70 de ani, un film, că suntem totuși în mileniul III, și o trupă. În ciuda unor opinii, am făcut o carte a teatrului, poate e mult spus ”monografie”, poate este exact așa cu sună și titlul, un jurnal. în care am pus un sfert, cel puțin, accent pe trupa actuală, pentru că așa e frumos. Eu n-am să uit vreodată marii actori ai acestui teatru, dar facem prea mult apel la ei, la actori, și e bine să ni-i amintim, și e important, dar nu poți să-i uiți pe cei care fac teatru acum, nu poți să-i omiți și să aștepți să facă 50 de ani ca să-i bagi în seamă, nu-i voie. Prin urmare, un sfert din jurnal le este dedicat celor de astăzi, să-i vezi, să-i cunoști, să-i știi, să-i simți.
Am făcut de asemenea un film, documentar, în care am reușit să aduc în prim plan toate generațiile Teatrului ”Bacovia”, de la, așa cum ne place s-o numim, ”generația de aur”, cu Tanța Zmeu, Ligia Dumitrescu, Doina Iacob, Florin Zăncescu, Firuța Apetrei, Ion Goranda, trecând de la ei, prin toate celelalte generații. Suntem în teatru patru generații, ei, noi (râde, n.m.), generația ’99, generația 2010, cred, cu Adele (Adelaida Perjoiu, n.m.), Matei (Matei Bogdan, n.m.), Dumi (Dumitru Rusu, n.m.), Bogdan Buzdugan, Alina Simionescu, și apoi vin cei foarte tineri. N-a ieșit poate cel mai bun film posibil, dar să ținem cont și de ce resurse am avut, financiare și umane, că nu mi-am permis să chem echipă de la TVR, să-mi facă mie film documentar pentru teatru; nu, l-am făcut eu, eu am fost moderator, am avut sprijin în Ovidiu Ungureanu și Chromatique, am avut sprijin în trupă, care a răspuns întrebărilor mele. Și a ieșit un film al teatrului.
Și al treilea lucru important pe care mă bucur că l-am înfăptuit este că las în urma mea o trupă. Prin concursul pe care l-am făcut în vară, prin angajarea unor tineri actori, avem o trupă. Celelalte lucruri realizate cititorii le vor putea parcurge în raportul meu de activitate (râde n.m.), asta dacă nu le-au văzut cu ochii lor în teatru și în relația cu Teatrul Municipal ”Bacovia”.
”Un teatru fără trupă e o clădire, nu ne interesează”
-Referitor la trupă, câți actori are acum Teatrul Municipal ”Bacovia” și câți dintre ei sunt angajați în urma concursului din vară, de la finalul stagiunii trecute?
-În urma angajărilor, suntem 38 de actori. La Animație, opt, și la Dramă, 30. S-au angajat, în urma concursului din vară, șapte actori la Dramă și doi, la Animație, deci nouă în total.
-De ce ați organizat acest concurs pentru a angaja noi actori, care a fost motivul?
-E foarte simplu, după trei ani de mandat, vrei să fie ceva clar în urma ta. Am vrut fixarea trupei. Un teatru fără trupă e o clădire, nu ne interesează. Trupa este foarte importantă. Da, de-a lungul celor trei ani, am ”testat”, dacă vreți, noi actori. În momentul în care vrei să lași o trupă în urmă, tu trebuie să fii atent la caractere, se integrează sau nu se integrează în trupa veche, să zicem, le place, nu le place ce le propune managerul să facă, suntem în mileniul III, haideți să nu mai angajăm cu forța, hai să lăsăm libertatea de a-ți face o părere și de a alege. Bine că mi-a permis legislația de a vedea cine ar fi posibil să rămână în teatrul ăsta, cu intențiile cele mai artistice din lume. Și acum, după trei ani, am ales să fac concurs, ca să fixez trupa. S-au prezentat 29 de actori în concurs, ceea ce a spus multe despre teatru, despre creșterea imaginii lui. Dacă au venit atât de mulți pentru nouă locuri, eu zic că stăm bine.
Din cei nouă actori angajați în urma concursului, trei debutează la Teatrul Municipal ”Bacovia” în noua stagiune: Alexandra Apetrei, Bianca Babașa, Vlad Nicolici, la Secția Dramă. Tot la Dramă au fost angajați acum Ștefan Huluba, Eduard Burghelea, Tudor Hurmuz și Andreea Darie, care sunt dintre cei ”testați” în cei trei ani de mandat. Concursul a fost făcut și ca să le dau posibilitatea să decidă dacă mai doresc să rămână în acest teatru, în această trupă. Au venit la concurs și, din fericire, s-au și prezentat frumos. Și pe lângă ei au venit și cei trei tineri, pe care i-am nominalizat la început. Iar la Animație, au fost angajați Ilinca Istrate și Andi Andriucă, care erau deja colaboratori ai Teatrului și care s-au prezentat și ei la concurs, și l-au luat.
-Vorbeam mai devreme despre așteptările actorului debutant Eliza Noemi Judeu, față de teatru, în urmă cu 20 de ani. Care credeși că sunt așteptărie lor, ale tinerilor actori angajați acum, și care sunt așteptările dumneavoastră, de la acești actori, de la orice actor care intră în trupa Teatrului Municipal ”Bacovia”?
-Că ei îți spun ”vreau să fac parte din trupa asta” este una, și este poate un răspuns dat pe moment, ori ca să câștige concursul, interviul, ori chiar au crezut. Iar asta, cu crezutul, trebuie să văd. Ei sunt foarte buni, sunt talentați, dar, așa cum le-a spus la o mică întrevedere după concurs, e foarte bine că sunt talentați, dar nu doar asta mă interesează, mă intesează să creezi în ideea de trupă, să vrei să crești în trupă, în această trupă, în acest teatru, că în ăsta ai venit să dai concurs, deci pretenția mea este că luând concursul, să te dedici acestei trupe, acestui teatru, acestei comunități, iar asta rămâne de văzut. Ce așteptări pot să aibă ei de la teatru, de la manager, decât să le dau de lucru, să le creez oportunități să-și etaleze talentul, talentele?
”În acești trei ani de mandat mi-am dat seama că pot dezvolta în mine o altă meserie”
-Începeți această nouă stagiune cu un certificat de manager cultural, oferit de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, subordonat Ministerului Culturii, în urma unor cursuri susținute de specialiști în domeniu. De ce ați hotărât să faceți aceste cursuri și în ce fel s-a schimbat, în urma acestei experiențe. perspectiva dumneavoastră asupra rolului de manager al Teatrului Municipal ”Bacovia”?
-Cursul era obligatoriu prin lege, dar eu nu l-am făcut pentru că era obligatoriu. Bun, s-au împletit obligativitatea de a merge la curs cu fascinația pentru management. Pentru că în acești trei ani de mandat mi-am dat seama că pot dezvolta în mine o altă meserie. Și atunci interesul a fost de altă natură. Și la mine nu este de natura păstrării funcției, la mine este legat de ideea de management. Am descoperit o nouă meserie, este agasantă, este enervantă, pentru că trebuie să stai tot timpul să mai citești câte o lege, care îți taie din elanul de a avea vreo viziune creativă (râde, n.m.), dar e frumos.
-De ce e frumos?
-Pentru că te provoacă, te provoacă să ai mintea trează, te provoacă să visezi – visez mai mult acum decât atunci când era doar actriță – acum visez mult mai mult. Și aceste cursuri mi-au întărit speranța că, pe de o parte, se doresc manageri mai tineri de 45, 50 de ani – e nevoie de suflu nou în managementul teatrelor, nu că l-aș aduce eu, că aș fi eu omul acela, dar e nevoie de tineri care să propună altceva, și nu pot să vă spun concret ce, pentru că asta ține de trupă, de bugetele pe care le ai, ține de imaginația ta, de puterea ta de adaptare la resursele financiare pe care le deții, de valorile pe care pui accent, ține de cum alegi să scoți în față trupa, actorii, pe fiecare în parte. Sunt mai mulți factori într-un teatru, care influențează performanța. Teatrul românesc nu este încă la nivel de ”industrie de spectacole”. Poate doar Teatrul din Sibiu, unde managementul este la alt nivel, pentru că a fost lăsat acolo – că în România ești sau nu lăsat să-ți faci treaba – deci pentru că a fost lăsat în Sibiu același manager pentru o perioadă îndelungată, și sper să mai continue, și a avut timp să formeze acel teatru așa cum l-a visat, a avut timp să-l ducă la alt nivel. Teatrul din Sibiu face deja mai multe turnee în străinătate decât în țară, după cum se știe. E un vis, și eu vreau să ajung acolo, numai că mai sunt etape de parcurs. Am spus de multe ori că teatrul este o lume în lume, deci tot ce este nevoie într-o societate umană la scară mai mică e teatrul. Aici trebuie să fie de la juriști, graficieni, pictori, scenografi, regizori, actori, corpul administrativ s.a.m.d. Managerul trebuie să viseze, chiar dacă sună ciudat, iar visele lui trebuie create de restul oamenilor din lumea numită ”teatru”. Dar nu este valabil numai pentru managerul de teatru, este valabil pentru orice manager.
-Jucându-ne cu ideea de vis și cu ideea de viziune, care este teatrul ideal pentru Eliza Noemi Judeu, dacă vă gândiți la teatrul pe care îl visați și pe care doriți să-l ”construiți”?
-Teatrul ideal este acela în care atunci când actorul intră în instituție și are o idee, ea este imediat acaparată de ceilalți colegi și este pusă în practică, chiar atunci, cu stângăcii, cu greșeli, dar măcar se încearcă ceva. Deviza mea este replica lui MacMurphy, din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” – îmi place cartea asta foarte mult: ”Dar eu măcar am încercat”.
-Deci practic visați o echipă și colaborare strânsă între membrii săi. Se poate asta în mod real în zona artei, care este cumva o zonă a individualismului?
-Da, asta îmi doresc, și da, se poate, și mă duc mai departe și vă spun că este posibil așa ceva în momentul în care se creează o infrastructură pentru lumea artistică românească, în care, dacă, să zicem, prin absurd, nu eu, un manager de teatru decide că în acel teatru, ca să fie performant, trebuie să rămână cutare, cutare, cutare și cutare, cei care nu rămân să aibă creată de statul român posibilitatea de a trăi în continuare. Așa ceva nu există la noi. Dacă un actor pleacă dintr-un teatru, depinde acum și de alegerile lui, poate se reprofilează, poate se duce spre altceva, dar dacă el pleacă dintr-un teatru și vrea să continue să trăiască din asta unde se duce? Sunt și pot fi foarte mulți actori în situații dificile acum. M-am gândit și la mine, ce-aș face dacă n-aș mai fi actriță? Sigur că eu merg pe premisa că teatrul e în mine, îl fac eu cumva, dar până-l fac eu cumva, cu ce mă hrănesc, din ce plătesc taxele, impozitele, că te susțin tata, mama, ori soțul sau soția, dar până când? Trebuie lucrat la statutul artistului, la ”infrastructura oamenilor de artă”, cum îmi place mie să spun. Ce fac oamenii de artă când n-au ce munci? Ce fac ei dacă la un moment dat nu mai au loc într-un proiect? Din ce trăiesc până-și găsesc alt proiect? Și aici trebuie să intervină statul.
– Care credeți că sunt așteptările publicului de la Teatrul Municipal ”Bacovia”, în noua stagiune?
-Așteptările care le-au fost create: să vadă spectacole bune, foarte bune; îmi place să cred că vor să mai facă parte din toate celelalte proiecte pe care teatrul le-a derulat, spectacolele – lectură, întâlnirile de tip ”speed dating cu actori”, pe care departamentele Secretariat literar & PR le-au creat. Toate aceste mici întâlniri cu publicul pot părea insignifiante, dacă nu atrag o sută de oameni, dar nu mă interesează să vină sute de oameni la toate aceste evenimente adiacente producției de teatru, spectacolele, mă interesează să fie viață în teatru, mă interesează ca lumea să vină, să intre în clădirea asta, să simtă viața din ea, să ia parte la evenimentele pe care le facem, să fie parte a teatrului, să simtă că teatrul acesta este deschis, este accesibil, de la prețuri, până la evenimentele care se creează pentru el, spectatorul. Publicul nu va veni să-ți ceară vreodată în mod expres ceva, și pentru că eu n-am subestimat niciodată publicul nu-l suspectez că ar veni să bată cu pumnul ”eu vreau acum să se întâmple în teatrul ăsta nu știu ce…”. Nu, că au bun simț. Tu, ca profesionist de teatru, tu știi să faci teatru, așa cum el știe să facă pâine, el știe să conducă o bancă, el știe să tundă, ea știe să machieze, ea știe să coafeze, să scrie, celălalt știe să facă ceva cizme, pantofi, rochii s.a.m.d., tu știi să faci teatru iar el vine după tine. Nu mă duc eu să spun brutarului cum să facă pâinea, că nu mă pricep. Eu îi spun ce e teatrul și el îmi dă pâine. Și tot așa. Deci publicul vine în întâmpinarea ta.
-Când debutează stagiunea 2019 – 2020 a Teatrului Municipal ”Bacovia”, cu ce noutăți vine și care sunt prioritățile managerului Eliza Noemi Judeu în această nouă stagiune?
-Deschidem stagiunea pe 8 septembrie, cu o monodramă, ”Iulia, biata de ea”, textul câștigător în Bacău Fest Monodrame 2018. De trei ediții, mi-am asumat montarea textelor câștigătoare pentru că alfel nu vedeam relevanța Concursului de Dramaturgie din cadrul festivalului nostru de monodrame, prin urmare, dacă un text este câștigător, hai să-l vedem pe scenă. Prin urmare, până acum avem ”Crocodil”, de Elise Wilk, textul câștigător în 2017, care a fost pus în scenă de Horia Suru, și care este invitat la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, din septembrie, ”Iulia, biata de ea”, de Gabriel Sandu, în 2018, care va avea acum premiera, iar în ianuarie – februarie vom lucra la textul câștigător de anul acesta, ”Tiadora”, de Maria Manolescu. În ”Iulia, biata de ea”, care va fi pus în scenă de regizoarea Irina Crăiță Mândră, își face debutul pe scena noastră actrița Alexandra Apetrei.
Urmează apoi, pe 15 septembrie, regizorul Teatrului, Geo Balint, cu ”Îngeri și gunoaie”, un text inspirat din opera lui Beckett, pentru care a luat un premiu de dramaturgie și care va fi pus în scenă împreună cu actorii Ștefan Ionescu, Dumitru Rusu, Ion Goranda și Simona Nica. Acest text beckettian e un tip de discurs teatral pe sufletul regizorului Gheorghe Balint. Noi avem, artistic, o relație foarte frumoasă, în care am visat împreună că vom monta Beckett. Ideea era să monteze cu mine, nu mai este cazul, și atunci a optat pentru acest text al lui ”Îngeri și gunoaie”.
De asemenea, din 26 august începem lucrul la o comedie, pentru că cele două spectacole care vor deschise stagiunea sunt ușor dramatice, dar e nevoie de ele, sunt pentru un anumit tip de public, iar pentru publicul larg urmează o comedie, ”Viața e în direct aici”, după Radu Herjeu. L-am invitat să monteze acest text pe domnul Sorin Militaru.
Apoi, sperăm ca, prin octombrie, domnul Geo Balint să înceapă lucrul la ”Scufița roșie”, împreună cu actorii Secției de Animație. Încă e nevoie de povești clasice și, oricum, am impresia că am ”destabilizat” un pic publicul pentru copii oferindu-le în ultima vreme alt tip de spectacole, pentru că m-am gândit în primul rând la actori, deși ar fi trebuit poate să mă gândesc întâi la public. Nu, trebuie să mă gândesc la performanța actorilor, trebuie să iei în calcul și asta, trebuie să îmbini nevoia publicului, cu nevoia omului de teatru, care are nevoie să i se întâmple și altceva, și atunci au ieșit spectacolele ”Hainele cele noi ale împăratului”, ”Aventurile lui Habarnam” și ”Momo”, producții care s-au adresat copiilor mai mari, de la 10 ani în sus, e un segment de public, de la 10, la 15 ani, care trebuie atins – pentru că la liceu îi ”preia” Drama – și care nu era acoperit de niciun spectacol în Teatrul ”Bacovia”.
O surpriză frumoasă a stagiunii trecute a fost și ”Take, Ianke și Cadâr”, și mă bucur că le-am propus celor de la Secția de Animație textul acesta. Foarte importantă pentru mine a fost, în privința acestui spectacol, opinia publicului și a actorilor din distribuție, care au fost încântați, fericiți, mulțumiți, cel puțin din câte mi-au spus. A fost o provocare, publicul i-a văzut și într-o altă ipostază decât aceea cu păpușă în mână și a înțeles că actorul păpușar e mult mai mult decât un mânuitor de păpuși, deși n-o să înțeleagă nimeni niciodată ce înseamnă actor păpușar, n-o să înțeleagă nimeni câte boli atrage după sine faptul că el stă o viață cu mâna ridicată, să vezi tu, spectator, păpușa, să o vezi pe Scufița roșie, pe Lupul cel rău s.a.m.d. I-am scos un pic de după paravan, pe o temă frumoasă, clasică, au făcut un spectacol bun și surpriza cea mai plăcută a fost faptul că în 30 iunie, ultima zi de spectacol din stagiunea precedentă, la ”Take, Ianke și Cadâr” sala a fost plină. Asta a fost bucuria mea. Deci oamenii aveau nevoie de acest titlu, și au venit să vadă spectacolul, chiar dacă începea deja vremea concediilor. Și atunci am zis că am câștigat ”pariul” cu ”Take, Ianke și Cadâr” la Animație.
Ei, și după ”Scufița roșie”, va reveni, pentru un nou spectacol, în noiembrie – decembrie, regizorul rus Aleksandr Anatolievici Ogarjov, care a realizat atelierul Cehov cu actorii Secției Dramă a Teatrului Municipal ”Bacovia”, în Bacău Fest Monodrame 2019, din care a rezultat spectacolul – laborator ”Trei surori”. Acum va face un spectacol după o piesă rusească din dramaturgia contemporană, ”Gandhi a trecut pe-aici”, în traducerea Ralucăi Rădulescu. Scenografia spectacolului va fi realizată de Vladimir Turturică.
”Venirea la teatru înseamnă o ancorare în realitate”
-În privința implicării comunității în viața teatrului, ce evenimente sau proiecte aveți în vedere în noua stagiune?
-Pe lângă proiectele derulate și în stagiunea precedentă, precum spectacolele lectură, de exemplu, sau celelalte acțiuni din seria ”Tu și Teatrul”, mi-am propus să atragem voluntari, dar vom face un concurs în sensul ăsta. Am dori să vină în principal studenți, studenți ai Universității ”Vasile Alecsandri”, pentru că ei au în primul rând studii literare și de comunicare. Vreau ca acestă colaborare să se producă în baza Legii voluntariatului, să le fie recunoscut voluntariatul într-un teatru, să le fie benefic și educativ. Deci va fi organizat un concurs, adresat, desigur, comunității, dar mi-ar plăcea în mod deosebit să vină înspre teatru studenții și să înțeleagă ce e teatrul, din interior, să înțeleagă ce este un caiet program, de exemplu, cum se face, ce înseamnă un comunicat de presă din partea unei instituții de cultură, să facă o revistă a teatrului, de ce nu, în patru pagini, ușor, ușor, să vadă ce înseamnă festivalul nostru de monodrame, să se implice în organizarea lui, și, la sfârșit, să primească un raport de evaluare a muncii lor, plus certificatul de voluntar, care în mileniul III ar trebui să spună mult despre persoana care îl deține, în cadrul unei angajări, de exemplu, așa ar fi normal.
-Care este rolul unui teatru într-o comunitate?
-Rolul unui teatru este să-l facă pe spectator să uite de problemele zilnice, să se desprindă de cotidian, mie îmi place să zic ”să vină în lumea reală”. După părerea mea, venirea la teatru înseamnă o ancorare în realitate. Eu nu văd altfel viața mea, eu nu înțeleg altfel nimic. Eu când merg pe stradă umblu într-o irealitate, în teatru sunt în realitate, aici sunt cu picioarele pe pământ, în rest, nu știu, e ficțiune (zâmbește, n.m.).
-De ce priviți asfel lucrurile?
-Păi este ficțiune, pentru că nu e nimic adevărat, nu? Nimic nu-i adevărat. Unii sunt de bună credință, fac legi, alții sunt de rea credință și nu le respectă. Eu un haos acolo… Fiecare trăiește în realitatea lui. Ei, numai la teatru trăiești într-o realitate comună, spectatori cu actori deopotrivă.
-O realitate comună în care împărțim ce?
-Idealurile umane. Iubirea, prietenia, toleranța, adevărul, pe cât posibil. Adevărul.
Interviu realizat de Laura Huiban
