În martie 1970, Dinamo Bacău se duela cu Arsenal Londra pentru calificarea în semifinalele Cupei Europene a Târgurilor, actuala Europa League. Până atunci, nicio echipă românească nu reușise să ajungă într-atât de departe într-o cupă europeană. Băcăuanii au pierdut net „dubla” cu Arsenal, viitoarea câștigătoare a trofeului: 0-2 și 1-7. Deși a părăsit competiția, echipa băcăuană a rămas în cartea de istorie a fotbalului românesc. Și în amintirile noastre. La 50 de ani distanță, Mircea Pană, unul dintre jucătorii de bază ai formației antrenate de Valerică Neagu, ne împrospătează amintirile.
-Domnule Pană, care este primul lucru ce vă vine în minte legat de acele meciuri cu Arsenal?
-Primul și primul lucru e legat de data returului. Am jucat pe 18 martie la ei, pe „Highbury”, iar două zile mai târziu, pe data de 20, eu am împlinit 21 de ani.
-Mai țineți minte și ce cadouri ați primit?
-Majoritatea mi le-am făcut singur, profitând de acea deplasare la Londra. În precedentul tu, jucasem cu scoțienii de la Kilmarnock și îmi cumpărasem de la Glasgow ghete de fotbal. Prima mea pereche de ghete Adidas. În preajma returului cu Arsenal, Federația ne-a oferit și ea ghete, însă măsurile nu se prea potriveau. Eu am avut noroc; purtam 39 și mi s-a potrivit o pereche. Când am ajuns la Londra, mi-am mai cumpărat una. Îmi amintesc că am fost la cumpărături pe King’s Road și ne-am achiziționat tot felul de obiecte vestimentare deoarece Londra dădea tonul în modă. La mare preț au fost cămășile de nylon, dar și materialele de stofă. Nu pot uita că am găsit inclusiv stofă produsă la Buhuși! Stofă de mare calitate.
-Și englezii de la Arsenal au fost de calitate. Bașca generoși…
-Da, exact, foarte generoși: ne-au dat șapte boabe. La 7-1, publicul, care era foarte aproape de teren, scanda: <Eight, nine, ten!>. Doreau ca favoriții să ne dea zece goluri.
-Cât adevăr este și câtă legendă în povestea cu Aristică Ghiță care l-a fugărit după meci prin vestiar pe Petre Băluță „vinovat” că, dându-le gol la scorul de 3-0, i-a înfuriat și mai tare pe englezi?
-E foarte adevărat că Ghițanu s-a luat de Petre, dar a făcut-o mai mult în glumă: „Te-ai găsit tu, băi cucuvea, să o faci pe grozavul și să-i enervezi pe englezi. I-ai supărat pe lorzi, iar ăștia mi-au înfundat poarta. Să vezi ce-ți fac dacă te prind”. Oricum, era clar că Arsenal este peste noi. S-a văzut și mai târziu, în semifinale și în finală, când au trecut de Ajaxul lui Cruyff și de Anderlecht.
-Și totuși în tur, la Bacău, la pauză era 0-0.
-Au jucat foarte prudent la noi, chiar dacă nouă ne lipsea cel mai bun jucător, Emi Dembroschi, suspendat după cartonașul roșu primit cu Kilmarnock. De altfel, „tunarii” se infomaseră de la scoțieni că jucăm bine acasă și n-au vrut să riște nimic. De-abia după pauză s-au hazardat mai mult în atac.
-Apropo de Kilmarnock:; meciul retur cu ei rămâne un joc de referință în cariera dumneavoastră.
-Mai mult decât atât, cred că e vârful carierei. Am dat două bare în prima repriză și am contribuit decisiv la ambele goluri marcate de Ene Daniel. La cel de-al doilea am făcut o cursă de vreo 40 de metri, am șutat pe jos, dar, fiind noroi, traiectoria mingii a fost încetinită, iar portarul lor a reușit să o respingă. Pentru Ene Daniel a devenit o simplă formalitate; nu a trebuit decât să trimită balonul în poarta goală. Am și acum acasă ziarul care mă dădea omul meciului.
-Meciul tur fusese pe 17 decembrie, în Scoția, scor 1-1. Cum ați pregătit returul având în vedere că acesta a fost programat aproape o lună mai târziu, pe 13 ianuarie?
-Campionatul intern fiind întrerupt, am mers într-un turneu în Liban. Un turneu organizat de fostul mare jucător rapidist Ionică Bogdan, devenit antrenor în Liban.
-„Nea Ionică Bogdan/ Tata nostru din Liban”.
-Exact. Nea Ionică era mare figură. Om de lume și de fotbal. Țin minte că în 1990, la Campionatul Mondial din Italia, am figurat printre invitații Federației, alături de Ionică Bogdan. Nea Ionică jucase pe la finalul anilor 40 în Italia, chiar la Bari, unde am bătut noi URSS-ul cu 2-0 prin „dubla” lui Lăcătuș. Ei bine, cei din Bari, pentru că-i scăpase de la retrogradare, îi compuseseră și o poezie: „Perche hai salvato Bari della retrocessione/ Noi ti abbiamo regalato un millione”. Revenind la turneul din Liban, am stat acolo două săptămâni, petrecând Revelionul la Beirut. Ne-am antrenat și am jucat mai multe partide, pe toate câștigându-le la scoruri clare. Când a venit vremea să jucăm și cu echipa antrenată de Ionică Bogdan, acesta ne-a zis: „Aveți grijă să nu mă lăsați fără serviciu. Bateți și voi doar la un gol sau două diferență, că mă dau ăștia afară”. Am avut grijă de asta, iar la final, nea Ionică a avut grijă de noi, oferindu-ne o navetă cu vin roșu, spre marea bucurie a lui Aristică Ghiță.
-Și cred că nu doar a lui Ghiță.
-Personal, eu nu prea le-am avut cu șprițul. Am dus o viață echilibrată. Când mergeam pe la vreo petrecere cu echipa, pe la „Parc”, eram primul care pleca acasă. Spre necazul lui Rică Volmer care-mi arăta pumnul: „Te-ai găsit tu, băiat cuminte”. Și chiar eram cuminte.
-Ați fugit vreodată din cantonament?
-Doamne-ferește! Nu doar atât, dar n-am întârziat vreodată de la vreun antrenament. Mai aveam colegi puși pe escapade, dar nu erau chestii ieșite din comun. De exemplu, Mihai Rugiubei, fie-i țărâna ușoară, dacă apuca să lipsească de la vreun antrenament, lungindu-se la o bere, trebuia să-l căutăm noi și să-l aducem la teren deoarece, fiind un băiat cu mult bun simț, se rușina să mai vină la stadion. Luam tot orașul la puricat pentru a-l găsi deoarece aveam nevoie de golurile sale. Nu pot uita cum, după o astfel de ispravă, a bătut-o de unul singur pe Steaua. Și eu am bătut-o odată de unul singur pe Steaua. Sau cel puțin așa suna titlul cronicii din ziarul Sportul: „Mircea Pană- Steaua 2-0”. Când am mers acasă, la Târgu-Ocna, verii mei, mari suținători ai roș-albaștrilor, s-au luat de mine: „Păi bine, vărule, nu spuneai că ești și tu stelist?”.
-Rămânând la Steaua, în plamaresul dumneavoastră figurează, la loc de cinste, și acel 5-1 din augut 1996, din Ghencea.
-Eram secundul lui Mircea Nedelcu, Dumnezeu să-l odihnească și pe el, când am reușit acea imensă surpriză, surclasând campioana Steaua chiar la ea acasă. E memorabilă faza cu Mircea Nedelcu care, când mai erau doar câteva minute, la 5-1 pentru noi, mă întreba din zece în zece secunde: „Ce zici, Mirceo, mai putem pierde meciul? Dacă ne egalează ăștia? Uite, acum ne dau gol și se întoarce meciul”. Eu îl linișteam deoarece îl vedeam într-o stare de surescitare, dar și mă amuzam în sinea mea. Ca o părere personală, echipa Bacăului din 1996, cu Scânteie, Jercălău, Condurache, Pavel și toți ceilalți, ar fi defilat azi în Liga I.
-Sunteți unul dintre puținii băcăuani care, mai întâi ca jucător și apoi ca antrenor, ați prins toate schimbările de denumire ale echipei.
-E adevărat. Am debutat în 1969, când echipa se numea Dinamo și mi-am încheiat cariera în 1979, cînd purta denumirea de Sport Club. Debutul mi l-am făcut la un meci de Cupă cu Rapid, alături de Simionaș, dar, uite ce chestie, ultimul meci jucat nu mi-l mai amintesc. Știu doar că trebuie să fi fost în primăvara lui 79 deoarece în vară m-am lăsat. Am avut unele divergențe cu Traian Ionescu și, deși mă voia Teașcă la Galați și Sdrobiș la Onești, am preferat să abandonez activitatea fotbalistică, intrând în învățământ. Ca antrenor, după 1990 am prins toate celelalte denumiri ale echipei: Constar, Selena, AS și FCM Bacău, unde am fost mai întâi secundul lui Costel Orac, apoi al lui Mircea Nedelcu și ulterior al lui Marian Mihail. Lunar, noi, foștii jucători, antrenori și conducători, ne întâlnim la EMD depănând povești. În primăvara aceasta, împlinindu-se 50 de ani de la Arsenal și 70 de la înființarea clubului, știu că trebuia să aibă loc o manifestare specială, însă această pandemie declanșată de COVID-19 a făcut ca evenimentul să fie amânat. Poate va avea loc la toamnă, dacă lucrurile se așează.
-Dacă tot ați amintit de Coronavirus, pe final nu pot să nu vă întreb cum vă umpleți timpul în condițiile de izolare?
-Din fericire, am activitate. Practic, nici nu simt izolarea. M-am mutat la casă, la Barați, am grădină, am și livadă și toată ziua muncesc în curte. Mi-e teamă cu zăpada asta să nu-mi înghețe cireșii și caișii, dar, oricum, era nevoie de apă că nu a plouat mai deloc. Sănătate să fie, că le-om duce noi pe toate!
Dan Sion
