Istoria Teatrului Municipal ”Bacovia” este legată de fiecare istorie personală a artiștilor care au urcat pe scena sa, dar și de istoriile personale ale tuturor spectatorilor. În ”Jurnal.Bacău”, prin vocea și confesiunea actriței Florina Găzdaru despre viața în teatru, vom recunoaște, ca simpli spectatori, bucurii, amărăciuni, regrete general umane, și vom înțelege, astfel, că teatrul nu este o clădire, ci o construcție de vieți, ale actorilor, ale spectatorilor, dar și că sufletul nu se poate întâlni pe sine decât într-un teatru ca o catedrală, dacă știm să avem grijă de el.
Florina Găzdaru s-a născut aproape de Teatrul Municipal ”Bacovia”, pe scena căruia joacă de 33 de ani, a crescut cu și în teatru. Istoria personală se confundă cu istoria teatrului băcăuan. Un interviu, ca un preambul la spectacolul de teatru – documentar, multimedia, ”Jurnal. Bacău”, un jurnal de actor, un jurnal de teatru, un jurnal de oraș. Parte a proiectului ”Jurnal de România”, semnat de regizoarea Carmen Lidia Vidu. Premiera spectacolului va avea loc în 5 și 7 martie, de la ora 18.00. Ziarul „Deșteptarea” este partener media al Teatrului Municipal „Bacovia”, și, în același timp, sursă documentară, pentru realizarea spectacolului.
”Teatrul era magie, și locul în care te rupeai de realitate”
– Ești născută în Bacău. Ce însemna pentru tine Teatrul Municipal ”Bacovia”, înainte de a deveni actriță aici, în urmă cu 33 de ani?
– Eu m-am născut pe strada din spatele Teatrului, se numea Strada Mare, unde erau case cu niște curți interioare, cu mulți evrei, Rosina Cambos, care a fost actriță aici, și pe urmă a plecat în Israel, era vecină cu mama mea. Până la un an am locuit acolo, deci am fost aproape și fizic de teatru. Mergeam de mică la spectacole, mă ducea mama la Teatrul de Animație. Teatrul l-am redescoperit apoi, și am ajuns să-i dau importanță, în perioada liceului, când mergeam la teatru cu școala, eram fascinată de lumea asta. Făcând sport, făcând balet, dans modern – am fost la liceu în trupa de teatru, Brigada artistică, cum se numea, mergeam la Cântarea României – eram obișnuită cu fenomenul ăsta artistic, ”cultura de masă”, cum se spunea în perioada aia, și participam, mi-era drag.
– Cum te raportai la teatru atunci?
– Teatrul era magie, și locul în care te rupeai de realitate. Nu știu cât conștientizam eu greutatea vieții de atunci, vedeam, știam și eu cum e să stai la rând pentru rația lunară de alimente, dar am fost feriți, nu am dus lipsă acasă de prea multe lucruri, vedeam că erau doar câteva ore la televizor, tata fiind milițean cunoșteam și situația din țară, dar acolo, la teatru, era magia, te rupeai de toate astea, și cred că am fost tot timpul atrasă de poveste – citeam foarte mult, cu lanterna sub plapumă, îmi cream de fiecare dată eu niște imagini proprii ale realității.
”Tata nu m-a văzut niciodată jucând”
– Mergeai la spectacole și cu tata sau doar cu mama?
– Mergeam cu mama, tata n-a fost niciodată la teatru, tata nu m-a văzut niciodată jucând… I s-a părut tot timpul că nu-i o meserie serioasă, poate așa era concepția pe atunci, nu știu. M-a văzut atunci când spectacolul ”Cum se cuceresc femeile” a fost difuzat la Televiziunea Română, în ’90. Mă urmărea la televizor în perioada mai recentă în care prezentam știri la Euro TV, stătea în fiecare seară și se uita la știri, la mine, și prin ’97 când am făcut Matinalul, la Symbol TV, aproape un an de zile. Citea când apăreau cronici prin ziare, dar, nu, n-a venit niciodată la Teatru, să mă vadă jucând. Și tatăl meu a murit acum un an… Cu mama, în schimb, mergeam foarte mult la spectacolele de teatru, cu mama mergeam și la Casa de Cultură, când veneau spectacole de balet de la Opera Națională din Iași, mama mi-a încurajat gustul pentru teatru.
Când am crescut, mergeam și la spectacolele de la Dramă. Îmi plăcea enorm de mult, în anii de liceu, că era de o frumusețe extraordinară, Carmen Enea, care a jucat în filmul ”Declarație de dragoste”, Ioana Ene, care m-a fascinat. Eram fascinată de tot ce înseamnă lumea asta, și cred că m-am decis prin clasa a XI-a că vreau să fac parte din ea… Mi-aduc aminte de Livius Rus, de Florin Gheuca, de Nicolae Roșioru, Coșa ș.a.m.d. Văzându-i de mic copil, și, pe urmă, jucând cu ei, pentru mine a fost ceva extraordinar.
”Pentru mine Teatrul Bacovia a fost o școală”
– Ești actrița Teatrului Municipal ”Bacovia” din 1988? Care sunt primele amintiri legate de teatru și de viața în teatru, ca actriță?
– Am dat la facultate atunci, în ’88, erau patru locuri, și 77 pe un loc, și am picat a doua sub linie, cu Olga Tudorache, Dem Rădulescu, în comisie. Am fost chemată la Botoșani, unde am trimis hârtie să mă angajez actor – corp ansamblu, dar mama a zis ”Nu pleacă fetița mea la Botoșani!”, și în vara lui ’88 s-a organizat concurs pentru postul de actor – corp ansamblu aici, la Teatrul Municipal ”Bacovia”, și-am intrat. Am intrat la 18 ani și șase luni în teatru. M-am angajat în august, eu și Daniela Olariu, și Diana Dumbravă, care acum e la Teatrul Național din București. Era director Stelian Preda. Am intrat imediat într-o înlocuire, într-un spectacol pentru copii, ”Făt Frumos și Balaurul”, și am jucat în tabere, în jurul Bacăului, cu Despina Prisecaru, cu Sică Stănescu, cu Ligia Dumitrescu… eram un copil. La 18 ani eu nici nu știam cu adevărat ce-nseamnă asta, pe mine m-atrăgea așa, că era wow, dar eu nu știam cu adevărat ce-înseamnă teatrul, ce-nseamnă să joci lângă acești mari actori. Printre primii parteneri de scenă s-a numărat și Florin Zăncescu de care se leagă, cumva, venirea mea în Teatru, că el a fost în juriu la un concurs, ”Primăvara talentelor”, la care m-am dus și eu și am recitat, și am luat Premiul I pe județ. Iar când mi-a dat diploma mi-a zis ”Măi, fată, dar tu nu vrei să faci teatru?”. De-acolo mi-a încolțit ideea asta cu teatrul. Eram în clasa a XI-a. Și apoi, am jucat cu el, încă de la primele roluri. Și jucăm acum împreună în ”Iar te sinucizi, iubito”, de exemplu.
– Ce-nsemna atunci să fii actor în Teatrul Municipal ”Bacovia”, ce simțeai tu că-nseamnă?
– Nu știu cât era inconștiență și ce simțeam eu atunci, dar eu mă simțeam Buricul Pământului, era atât de fascinant tot ce se-ntâmpla în jurul meu, faptul că oamenii aceștia pe care îi vedeam, doar cu niște luni înainte, din sală, ca spectator, și care făceau parte acum din lumea mea, că respiram cu ei, mergeam în autocar, stăteam cazată cu ei în cameră în deplasări, vorbeam, râdeam, însemna totul pentru mine. Aveam momente când eram total depășită pentru că nu știam cum s-abordez unele lucruri, și mă duceam acasă și plângeam și eram nervoasă că de ce nu-nțeleg, și de ce nu fac, dar cred c-a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, perioada mea de formare. Pentru mine Teatrul ”Bacovia” a fost o școală, că pe urmă am făcut facultatea, dar scena asta a fost prima mea școală de teatru, și era un lucru extraordinar, eu eram copilul trupei, eram cea mai mică la vremea aceea.
”Aici se făceau sicrie și vindeam ouă în spatele Teatrului”
– Care erau atunci condițiile de muncă, în teatru?
– Eram pe autofinanțare, era cumplit, aici se făceau sicrie, la tâmplărie, se făceau matricole, le tăiam, am fost la cules de cartofi, mere, cu teatrul, și seara aveam spectacol, vindeam ouă în spatele Teatrului, se făceau liste, se aduceau ouă de la fermele de prin Bacău, noi mai puneam un adaos la preț, la cofrajele cu ouă, și mai adunam bănuți, ca să avem de producție.
-Și cum vi se părea vouă asta? Aveați vreo percepție asupra acestei realități?
– Noi realizam că nu este ok, dar fiind crescuți așa, la un moment dat ajunsesem să credem că este o normalitate. Dar nu era ok, noi jucam enorm de mult ca să facem bani, și chestia asta a ținut și mult după ’89, pentru că nu aveam bani de producție, și eram nevoiți să jucăm foarte mult, să putem vinde bilete, să strângem acești bani din bilete, ca să putem chema un regizor și să facem o nouă producție. Și pe atunci se făceau producții mari, cu decoruri serioase, erau spectacole și de câte trei ore, cu distribuție numeroasă.
-Veneau autoritățile la spectacole?
-Veneau, din câte știu eu, veneau, cum vin și acum.
– Cum arăta atunci clădirea Teatrului, era funcțional Hotelul Central?
– Da, era funcțional. La un moment dat, fiind din Bacău, am vrut și eu să văd cum e înăuntru, era totul cu catifea, era frumos, chiar deasupra intrării noastre, cum urcai, unde era recepția, era o cupolă mare de sticlă, mi-a rămas această imagine. Când veneau în deplăsări trupe din țară se cazau aici, la Hotel Central, pentru că era aproape și era mai ieftin, în raport cu alte hoteluri. Totdeauna a fost perceput Teatrul ca făcând parte din hotelul care era deasupra, toată lumea avea impresia că noi suntem la comun, dar eram, suntem, două instituții total diferite, n-aveam nicio treabă unul cu celălalt, dar de-afară, când treceai pe stradă, vedeai un tot, doar pentru faptul că suntem suprapuși. Nici nu erau blocurile astea, s-au făcut încoace, aici era o stradă mare. La spital se oprea Bacăul, spuneam că de acolo începe porumbul, acum e schimbat total orașul.
– Dacă sufletul tău și memoria ta afectivă ar fi un jurnal, ce experiențe puternice din teatru sunt încă ”scrise” în el? Ceva ce te-a marcat de-a lungul celor 33 de ani?
– Au fost multe întâlniri cu oameni deosebiți, m-a marcat foarte mult întâlnirea, și lucrul, cele trei săptămâni de lucru la spectacol ”Requiem”, cu regizorul Alexander Hausvater, a fost ceva, așa, nici nu poți să uiți, și ca atmosferă, și ca intensitate, și ca școală de teatru, și ca om ce înseamnă Alexander Hausvater, repeta de la 9.00 dimineața, făcea încălzirea cu noi pe scenă, lucram de la nouă, până pe la 11.00 noaptea, încontinuu, eu mi-am văzut în perioada aia copilul noaptea, o pupam prin somn, dormeam pe aici prin teatru, leșinați pe canapele, deci aia mi-a rămas, a fost extraordinar. Faptul că prin intermediul Teatrului am reușit să fiu pe-aceeași scenă, chiar și preț de câteva secunde, dar o zi întreagă și în culise, cu Angela Gheorghiu, a fost un lucru extraordinar, am cunoscut oameni extraordinari aici, marii actori, Florin Piersic, să stai cu ei de vorbă, la masă, după spectacole, cu Tamara Buciuceanu, cu Draga Olteanu Matei, mari actrițe, care au dispărut, să stai o noapte întreagă de vorbă cu Ștefan Iordache, și să-ți cânte Nelu Ploieșteanu, adică niște întâlniri de suflet cu niște oameni inegalabili, cum sunt și colegii mei.
Da, au fost o groază de momente dificile, mi-a rămas și o să pomenesc tot timpul că jucam la Aiud și spuneam ”Înghițite-ar Pământul!”, și a căzut o bucată de tavan în fața mea, în fața scenei, s-a desprins în clipa în care am zis ”Înghițite-ar Pământul”, și a căzut în fața mea. Dar momentele delicate sau tot ce e rău și negativ le-am lăsat acolo, nu vreau să le mai răscolesc, au fost și se-ntâmplă în viața oricui. Pentru mine a contat faptul că am cunoscut aici oameni extraordinari pe care n-aș fi crezut vreodată că îi pot întâlni, să stai cu ei să vorbești, să relaționezi, să respiri același aer, să te formeze ca om, ca profesionist, asta a însemnat Teatrul pentru mine.
”Pentru mine Teatrul înseamnă tot, e viața mea”
– Pentru tine Teatrul Municipal ”Bacovia” este locul în care ți-ai format o familie, în care ai devenit mamă, și în care te-ai construit ca personalitate. Dar ce crezi că înseamnă un teatru pentru o comunitate?
– Ar trebui să însemne ceea ce înseamnă pentru mine, totul. Pentru mine Teatrul înseamnă tot, e viața mea. Până acum, prin intermediul Teatrului, sau a oamenilor din teatru, mi-am făcut familie, prieteni ș.a.m.d. Teatrul a însemnat dezvoltarea mea, maturizarea mea, școală. De fapt, teatrul asta ar trebui să-nsemne, locul unde să ne informăm, să ne educăm, să cunoaștem, asta înseamnă teatrul cunoaștere, deschidere, creativitate. Pentru mine e clar că-nseamnă totul. Sunt 33 de ani de când sunt actriță aici, am spus, aici am deschis ochii, aici m-am maturizat, aici m-am format. Eu nici n-aș vedea un oraș fără un teatru, adică de ce să nu am locul ăsta în care să mă refugiez și să fiu eu în povestea mea, sau eu trăind alături și respirând alături de oamenii aceia de-acolo și să intru în povestea lor, pentru a-mi înțelege mai bine propria poveste? Nu, un oraș, și mai ales Bacăul, nu trebuie să fie fără teatru, e istoria locului, și nu numai că e istorie, și clădire de patrimoniu, dar aici sunt vieți, aici au fost drame, aici au fost povești de iubire, e un loc cu o energie extraordinară.
”Eram foarte uniți, eram foarte legați”
– Care este cea mai mare nostalgie a ta legată de viața în teatru?
– Mie mi-e dor de turneele acelea de câte două săptămâni în care plecam și căram sacoșa cu mâncare după noi, și după spectacol, ne-adunam într-o cameră, împărțeam mâncarea, fiecare aducea ce-avea, și ne-ntindeam la povești până dimineață. Și era atât de frumos! Pe urmă, dimineață, dacă aveam ghinionul (râde, n.m.), o parte dintre noi să jucăm la matineu, asta era, beam o cafea, pe care ne-o făceam tot noi, la reșou, și mergeam la spectacol. Dar era o atmosferă atât de plăcută, încât mi-e dor, eram uniți, pentru că asta conta, în esență, faptul că eram împreună, că aveam ce vorbi, că aveam ce povesti, acum, când s-a terminat repetiția, în afară de faptul că mai stau fetele la o țigară cinci minute după, ne împrăștiem așa, ca potârnichile. Nu era zi de salariu în care să nu mergem cu toții să mâncăm o pizza, și să bem o bere, cât ne permiteam, erau niște restaurante prin jur, pe-aici, și deja știau că noi în ziua de salariu mergeam, de fiecare dată, cu toții și mâncam o pizza, și beam o bere sau un suc împreună. Eram foarte uniți, eram foarte legați. Și acum ne știm viețile, că trăim aici atâtea ore, atâtea zile, dar atunci, nu știu, era, poate și faptul că nu aveam prea multe posibilități, acum ai și televizor, ai și facebook, e iluzia unei socializări, care nu e socializare, de fapt. Noi atunci vorbeam, ne-adunam și vorbeam, stăteam acolo într-o cameră 20, 15, câți eram, și era atât de plăcut, și atât de frumos, nu mai simțeai nici oboseala, nu mai simțeai nimic. Și jucam, jucam foarte mult, erau și câte trei-patru spectacole pe zi, am prins asta și până-n Revoluție, dar am avut o perioadă și după Revoluție, în care se juca foarte mult și mergeam în deplasări. Și era frumos, of, Doamne, ce frumos era!
”E greu să mă joc pe mine”
– În spectacolul ”Jurnal.Bacău” ești actor – document. Regizoarea Carmen Lidia Vidu a zis actorilor din distribuție că sunteți ”eroii” ei. Cum ai descrie experiența acestui spectacol?
– În primul rând, este o experiență inedită, e ceva nou, și e clar că prinde genul acesta de spectacol multimedia, de vreme ce acum viața noastră se desfășoară în jurul unor ecrane, ba televizor, ba laptop sau telefon. Cred că această formulă, de teatru-documentar, multimedia, este o altă formă de a aduce în atenția publicului și o altă latură a Teatrului ”Bacovia”. Pentru că pe asta se concentrează aici, în Bacău, ”Jurnalul de România”, și despre asta este vorba în spectacol, despre a transmite publicului o altă față a Teatrului, ca publicul să ne vadă altfel, să vadă cam ce-nseamnă, pentru noi, Teatrul, Bacăul, lumea asta în care interacționăm de-atâta timp, unii mai de mult, alții mai de curând.
Cred că ”Jurnal. Bacău” vine să spună publicului o poveste, dar făcută foarte rațional, nu emoțional, cu toate că transmite emoție prin ceea ce noi povestim, prin destăinuirile noastre. De fapt noi, cei patru actori, reprezentăm câte-o pagină din istoria Teatrului ăsta, o pagină din istoria Bacăului, așa cum fiecare om, prin ceea ce face, că e vânzător la magazin sau că e pe scenă, face parte din comunitate, face parte din Bacăul ăsta, de zi cu zi. Și ne punem cu toții amprenta asupra orașului, într-un fel sau altul, fiecare în domeniul lui. Noi, actorii, poate, mai vizibil, pentru că suntem pe scenă și suntem în lumina reflectoarelor.
-Ce ți s-a părut cel mai interesant la acest proiect?
– Foarte interesant pentru noi a fost că tot scenariul a fost scris pe baza povestirilor noastre. E greu să mă joc pe mine. Acum când citesc, și am început să învăț textul, mă gândesc ”Doamne, am bătut câmpii, ce am putut să spun!” (râde, n.m.). Până acum, când aveam de învățat o replică, și nu-mi plăcea, înjuram pe autorul respectiv: ”Doamne, cine te-a pus să scrii textul ăsta, ce-a fost în capul tău?!”. Ei, acum mă înjur pe mine, pentru cum am putut eu să spun așa ceva (râde, n.m.). Dar mi se pare un proiect interesant. Prima dată l-am privit așa: ”Măi, ce-o mai fi și asta?!”, însă eu, în cei 33 de ani de carieră în teatru, niciodată n-am făcut refuz de rol, niciodată, am zis ”Domle, primesc rolul, să văd ce este și sigur și din asta am ceva de învățat”. Și acum spun că ”Jurnal. Bacău” e un proiect inedit, incitant, și sunt nerăbdătoare să văd reacția publicului. Nu știu cât de receptivi o să fie băcăuanii noștri la genul ăsta de spectacol – documentar. Râdeam cu fetele că am jucat Motanul Încălțat, Alba ca Zăpada, Zoe ș.a.m.d., acum sunt ”document” (râde, n.m.).
– Cum ai descrie modul de lucru al regizoarei Carmen Lidia Vidu?
– E tare plăcut să lucrezi cu Carmen, este un om care știe foarte bine ce are de făcut. Până acum o săptămână (14 februarie, n.m) noi nu am vorbit decât prin intermediul Skype-ului, am avut interviuri cu ea, iar acum, de câteva zile, ne vedem și lucrăm, ne-a expus ce vrea, este foarte riguroasă, știe precis ce are de făcut, și noi trebuie să ținem pasul cu ea. Timpul de lucru al spectacolului este foarte scurt, noi suntem obișnuiți că învățăm întâi textul la lectură, apoi urci încet, și construiești pe scenă, aici ea, deja, când am urcat prima dată pe scenă, a întrebat: ”Știți textul?” (râde, n.m.). Pentru că noi trebuie să ne corelăm discursul cu niște aspecte tehnice, care pun amprenta spactacolului. Suntem patru actori în distribuție, fiecare evoluează în structura unei monodrame, sunt eu, cu amintirile mele, cu viața mea. Eu sunt partenerul meu de scenă. Și imaginile care apar proiectate. Sunt imagini cu familia mea, cu viața mea în teatru, și lucrul ăsta te încarcă de emoție. Am încredere în ceea ce propune Carmen, are o căldură și o siguranță, pe care ți le transmite, se vede că știe ce face, și face lucrul ăsta de ceva timp, și îl face foarte bine, a fost răsplătită și cu premii. Deci știe ce să facă, știe cum să ne ia, ceea ce contează extraordinar de mult la un regizor, eu sunt actorul care merge pe mâna regizorului.
– Care crezi că va fi impactul acestui spectacol asupra băcăuanilor?
– Chiar aștept să văd reacția publicului, și cum percep băcăuanii genul acesta de spectacol. Eu îmi doresc să fie primit bine, dar băcăuanii au gusturi destul de diverse. E vorba de patru oameni, patru actori, care vin și se destăinuie, în fața lor, care le propun un alt fel de meditație, dacă vrei. Dacă pleci după spectacolul ăsta cu câteva semne de întrebare, ”Ce-nseamnă Bacăul pentru tine?” sau ”Ce-nseamnă acest teatru?”, ”Cum te-a modificat?”, ”Care a fost legătura ta, până acum, cu Teatrul?”, ”Ce concordanțe găsim între poveștile teatrului, poveștile de pe scenă, și povestea personală?” cred că e un pariu câștigat.
Când am citit prima dată povestirile colegilor, din scenariul spectacolului, făceam și eu deja legături între amintirile lor și amintirile mele. Sau m-au făcut să-mi aduc aminte de lucruri care mi s-au șters până acum din memorie. Este, în mod clar, un alt fel de spectacol, și dacă cineva pleacă din sală cu un semn de întrebare, cu un gând, cred că ne-am atins scopul. Cred că, de fapt, asta este esența: noi fără cei din jurul nostru nu putem exista, clar, dar cred că nici Bacăul fără Teatru nu poate exista.
”Eu am ce povesti”
– De ce anume te-a făcut conștientă proiectul acesta? Ai avut vreun tip de revelație pe parcursul lucrului la spectacol?
– Cred că asta conștientizăm de fiecare dată, când lucrăm la uns pectacol, dar acum, rememorând foarte multe lucruri, cred că am conștientizat, din nou, că suntem trecători, avem o viață atât de scurtă, de fapt, și de multe ori ne irosim așa în tot felul de nimicuri, și am realizat că, de fapt, fără să vrem, facem parte din istorie, și, poate, la un moment dat se va aminti și de noi, poate cineva, cândva, își va aduce-aminte. Eu cu asta am rămas, și mă bucur de asta și o spun mereu: eu am amintiri tare frumoase, legate de oameni frumoși, de momente frumoase, eu am ce povesti. Nu știu copiii din ziua de azi ce vor putea povesti despre colegii din școală. Dar eu am amintiri, și cred că asta mi-a adus în memorie acest spectacol, amintirile astea. Și gândul că eu am ce povesti.
Interviu realizat de Laura Huiban
Foto din arhiva personală Florina Găzdaru, Grafică: Cristina Baciu
